Citatul zilei

FOCUL ŞI FUMUL

Sfantul Ioan din Kronstadt
În natură, toate corpurile sunt supuse atracţiei pământului, în timp ce sufletele oamenilor tind, firesc, către focarul lor spiritual, către Dumnezeu – arhetipul. Păcatul a pervertit şi perverteşte această firească atracţie. Focul şi fumul au tendinţa să se îndrepte spre stihiile înrudite cu ele.      
Sursa: 

Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, traducere de Boris Buzilă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 284.

LUCRAREA MAŞINII GÂNDURILOR

Sfantul Nicodim Aghioritul
Fiecare judecă lucrurile după măsura stării lui duhovniceşti. Dacă unul are cugetul stricat, şi maşina lui este stricată; chiar aur să pui într-însa, va face gloanţe de aur, ca să ucidă.       
Sursa: 

Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica filocalie, traducere de Părintele Victor Manolache, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 53.

LĂTRATUL CÂINELUI

Mintea este curată atunci când se leagă de Dumnezeu, atunci când nu dăm nici o importanţă ispitelor. Se întâmplă ceea ce se petrece cu maşinile şi cu câinii: când depăşim un câine, acela continuă să latre, dar la un moment dat oboseşte şi se opreşte. Astfel şi cu ispitele: trebuie ca mintea să se lipească de Dumnezeu şi să nu gândească la nimic altceva. În felul acesta putem înfrunta ispitele.      
Sursa: 

Arhimandritul Sofronie Saharov, Cunosc un om în Hristos – Părintele Sofronie de la Essex, traducere de Pr. Şerban Tica, Ed

COLINDELE

Colindele noastre nu fac parte din cântările cultului, dar sunt sfinte ca şi cântările slujbelor bisericeşti. Ele nu fac parte din cântările lumeşti, dar nu sunt străine de bucuriile pe care creştinul le gustă în doină, în cântecul de leagăn, în cântecul pe care îl cântă românul când se află departe şi i se face dor de ţara lui, de satul lui, de familia lui. Colindele noastre sunt cântece de leagăn, prin care fiecare creştin şi român, de la copilul cel nevinovat până la bătrânul încărcat de ani, le cântă marelui nostru Stăpân şi Împărat…    
Sursa: 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Părintelui - un ghid al frumuseţii lăuntrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 19-20

STRESSUL

Stressul se creează din grija exagerată. Din grijă şi iar din grijă. Toate relele vin din această exagerată grijă… La eforturile celui ce conduce, la eforturile tatălui, copii n-au dreptul să fie nepăsători. Când tata se luptă, de dă de ceasul morţii pentru traiul lor, ei n-au dreptul să fie nepăsători. Şi ei trebuie să contribuie, dar nu în mod exagerat, adică să-i spună tatălui: „Dă-te deoparte şi lasă-mă pe mine”. Aşa facem noi, copiii, Îl înlăturăm, Îl dăm deoparte pe Dumnezeu şi spunem: „Lasă că rezolvăm noi problemele”.   
Sursa: 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri în amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 157.

MIROSUL URÂT

Sfantul Ioan din Kronstadt
Când simţim în aer un miros neplăcut sau nesănătos, căutăm să părăsim îndată acel mediu viciat sau să facem ceva spre a-l aerisi, ca să se împrăştie emanaţiile nocive. Asemenea când îţi simţi inima cuprinsă de tulburare sau strâmtorată în vreun fel, caută să te eliberezi îndată de acea senzaţie vătămătoare, care ar putea să provină de la o patimă, cunoscând că acestea vin din beznele iadului. În multe privinţe viaţa sufletească şi viaţa trupească se aseamănă între ele, simţul duhovnicesc al unui creştin înţelept fiind tot atât de dezvoltat pe cât îi sunt unui om „trupesc” simţurile trupeşti. Ar fi ridicol să ne cultivăm doar simţurile trupeşti, neglijându-le pe cele duhovniceşti. Simţul duhovnicesc sau sensibilitatea duhovnicească sălăşluieşte în inima omului, trebuie însă să-l cultivăm în tot chipul şi să îl curăţim, astfel încât să se poată îndepărta de cea mai mică miasmă de păcat şi de patimi, ferindu-se neîntârziat de ele.   
Sursa: 

Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, traducere de Boris Buzilă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 483.

MIROSUL PĂMÂNTULUI

Nimic nu e mai frumos şi mai bogat decât pământul; iei un pumn de pământ, în acelaşi pământ pui sămânţa de fasole, porumb, grâu, sămânţă pentru toate florile, pentru toate miresmele, într-un pumn de pământ, acelaşi pământ. Şi tot din pământul acesta izvorăsc toate parfumurile florilor, toate culorile florilor… nu-i un miracol? Pământul acesta este creaţia primară a lui Dumnezeu, minunea minunilor pe care a creat-o Dumnezeu, pământul. Şi pământul acesta şi-a păstrat calitatea şi acum. Toate acestea sunt un miracol, o minune e existenţa noastră, un miracol în faţa căruia mă închin şi mă cutremur şi mă desfăt văzând toată creaţia lui Dumnezeu care grăieşte şi care îmi vorbeşte şi care apare în diferite forme: în chipuri de oameni, în chip de animale, în chip de flori, dar toate din acelaşi pământ pe care Dumnezeu l-a creat.  
Sursa: 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri în amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 45-46.

PLOAIA

Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi că pământul fără ploaie se usucă şi nu mai rodeşte. Înţelege de aici că asemenea şi sufletul cel neadăpat cu roua cuvântului şi a harului dumnezeiesc se usucă şi se face neroditor. Trupul nostru se istoveşte prin foame şi prin sete, iar apoi, de nu este întărit prin mâncare, ajunge să moară. Prin aceasta eşti povăţuit ca, aşa precum în fiece zi cauţi mâncare şi băutură pentru trupul tău, să cauţi neîncetat a dobândi şi pentru suflet hrană, apă şi mângâiere din cuvântul Domnului, pentru ca să nu moară în veci sufletul tău, fiind istovit de foame şi de sete.   
Sursa: 

Sfântul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu în împrejurările vieţii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucureşti,

MIEZUL ÎNŢELEPCIUNII

Pauza nu este un oarecare procedeu sau efect ce ţine de formă. Dincolo de pauză stă veşnicia. Este pâinea spre fiinţă care ne este de trebuinţă pentru a ne opri, pentru a cugeta, pentru a cântări cuvântul pe care l-am spus. Sau cuvântul pe care îl vom spune… pe care poate că nu trebuie să-l spunem. Şi aceasta este o pauză. Pauza este concentrarea tuturor puterilor; în înţelesul său desăvârşit este miezul înţelepciunii.     
Sursa: 

Compozitorul Arvo Pärt, Cântul inimii – puterea cuvântului şi a muzicii (AP), traducere de Laura Mărcean & Olga Bers

TRUPUL ÎNVIAT

Sfantul Inochentie al Odessei
După cum la începutul primăverii toate cele ascunse în lăuntrul pământului şi cu putinţa de a învia se umplu de viaţă şi ies la suprafaţă, iar cele rămase pe suprafaţa pământului dobândesc o nouă înfăţişare, tot astfel şi în ziua Învierii toate trupurile omeneşti care se odihnesc, asemenea seminţelor, în sânul pământului, vor învia şi se vor scula din ţărână. Iar cu aceia dintre fraţii noştri pe care această mare zi a Învierii îi va găsi în viaţă, se va petrece, după cum spune Apostolul, o schimbare de alt fel: ei, fără să moară, vor dobândi un trup nou, potrivit cu felul lumii celei noi; şi, de vreme ce atunci toate se vor săvârşi cu o iuţeală şi o putere uimitoare, schimbarea aceasta – după cum ne încredinţează acelaşi Apostol – se va petrece într-o clipeală de ochi (1 Corinteni 15, 51-54). Pentru mintea omului trupesc, deprinsă a se opri numai asupra celor ce le vede cu ochiul şi le aude cu urechea şi care nu se pricepe a se ridica de la cele văzute către cele nevăzute, poate părea neînţeleasă şi chiar nefirească învăţătura Evangheliei despre Învierea trupurilor omeneşti. De unde anume va fi luat trupul care demult s-a prefăcut în ţărână şi s-a amestecat cu pământul, ori s-a spulberat în aer? Ba mai mult decât atât: cum vor putea învia acele trupuri care, prefăcându-se în pământ şi intrând în organismul plantelor de pe el, au devenit prin aceasta hrană şi, prin urmare, însuşire a altor corpuri omeneşti? Toate acestea par încurcate şi greu de dezlegat pentru omul trupesc. Oare cum credeţi că răspunde la aceste întrebări Sfântul Apostol Pavel? „Nebune” – zice el – „tu ceea ce semeni nu va învia de nu va muri; şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăuntele gol, fie de grâu, fie de altceva; iar Dumnezeu îi dă trup, precum voieşte, şi fiecărei seminţe îi dă un trup al ei” (1 Corinteni 15, 36-38). Asemănare foarte dreaptă şi prin urmare foarte convingătoare. Căci, într-adevăr, ce semănăm noi toamna? Nu paie groase şi înalte, nu spice aurii, ci seminţe goale care în cursul iernii mor, iar cu sosirea primăverii, din pricina înmulţirii căldurii pământului, îşi pierd chipul lor şi intră în stare de putrezire; dar această putrezire şi moarte slujeşte de temei, de principiu şi de condiţie a viitorului pai şi spic, aşa că acele seminţe care nu mor în chipul acesta până la sosirea primăverii, nu pot rodi nimic, rămân în pământ şi se prefac în ţărână. Tot astfel şi corpurile omeneşti date pământului sunt nişte seminţe pentru viitoarele trupuri noi în care noi trebuie să ne îmbrăcăm în ziua cea mare a Învierii. Aflându-se în sânurile pământului, trupurile se desfac în părţile din care au fost alcătuite, se curăţă prin mijlocirea putrezirii de toate formele stricăciunii şi astfel se pregătesc pentru ca din ele să se ridice la timp, prin lucrarea atotputerniciei dumnezeieşti, nişte trupuri curate şi vrednice de a îmbrăca în sine, pentru toată veşnicia, nemuritoarele suflete omeneşti.
Sursa: 

Sfântul Inochentie al Odessei, Înţelepciunea dumnezeiască şi rosturile naturii, traducere de patriarhul Nicodim Munteanu,

Pagini

Subscribe to Citatul zilei

Continut recent

sebastian.roibu
sebastian.roibu
acrasmari
sebastian.roibu
sebastian.roibu

Comentarii recente