Pomenirea unui sihastru necunoscut

PrintPrint

Un sihastru temător de Dumnezeu şi sporit în bunătăţi, care şedea într-un munte pustiu, la hotarele cetăţii Antinoa, din Egipt, de la care mulţi se foloseau prin cuvintele şi lucrurile lui. Astfel fiind el, l-a ispitit vrăjmaşul, ca şi pe toţi bărbaţii cei îmbunătăţiţi, şi i-a dat un gînd ca acesta: "Nu se cade ţie ca să-ţi lucreze sau să-ţi slujească alţii şi nici nu eşti vrednic să slujeşti cuiva; dar de nu slujeşti altora, apoi măcar ţie să-ţi slujeşti. Deci, sculîndu-te, mergi în cetate, şi-ţi vinde coşurile pe care le lucrezi, cumpără-ţi cele de trebuinţă şi întoarce-te îndată la linişte, ca nici unuia să nu-i faci greutate". Aceasta l-a sfătuit înşelătorul, zavistuind liniştea lui, precum şi îndeletnicirea cea bună spre Dumnezeu şi folosul multora, pentru că vrăjmaşul pretutindeni se sîrguieşte să vîneze pe toţi.

Deci sihastrul, supunîndu-se ca unui gînd bun, a ieşit din chilia sa, neînţelegînd meşteşugurile cele viclene ale diavolului, deşi era cunoscut, lăudat şi de mirare la toţi. După multă vreme, văzînd o femeie şi vorbind mult cu ea, din neluarea sa aminte s-a împiedicat şi, mergînd la un loc pustiu, povăţuindu-l vrăjmaşul, a căzut cu ea lîngă un rîu şi îndată a înţeles că s-a bucurat vrăjmaşul de căderea lui. Iar el voia să se deznădăjduiască, de vreme ce a mîhnit pe Duhul Sfînt, pe îngeri şi pe sfinţii părinţi, dintre care mulţi, locuind în cetăţi, au biruit pe vrăjmaş. Deci se mîhnea foarte mult de aceasta, neaducîndu-şi aminte că Domnul este gata să dea putere celor ce nădăjduiesc spre El şi, uitînd tămăduirea greşelii, voia să se arunce în repeziciunea rîului, spre cea mai desăvîrşită bucurie a diavolului. Dintr-o durere sufletească mare ca aceea, a slăbit cu trupul. Şi de nu i-ar fi ajutat mai pe urmă milostivul Dumnezeu, ar fi murit fără de pocăinţă, spre bucuria diavolilor.

Venindu-şi în fire, se gîndea cum ar putea să arate mai multă osteneală în pocăinţă şi în rea pătimire, ca să milostivească pe Dumnezeu prin lacrimi şi prin tînguire. Atunci iarăşi s-a dus în chilia sa, astupînd uşa şi, precum este obiceiul a plînge asupra mortului, astfel plîngea rugîndu-se lui Dumnezeu, postind şi priveghind. Apoi cu toată strîmtorarea şi-a slăbit trupul şi nici aşa nu i se părea că-şi face pocăinţă îndestul pentru păcatul ce făcuse. Iar fraţii, după obicei, venind de multe ori la dînsul pentru folos şi bătînd în uşă, el le răspundea, zicînd: "Nu pot să deschid pentru că am dat cuvînt lui Dumnezeu ca astfel să mă pocăiesc un an, ci, rugaţi-vă pentru mine, nevrednicul". Căci bătrînul nu găsea cum ar putea să le răspundă, ca să nu se smintească auzind de căderea lui în păcat, de vreme ce era socotit de dînşii ca un foarte cinstit şi mare monah. Şi a petrecut tot anul postind şi pocăindu-se.

Venind noaptea Învierii lui Hristos şi luînd o candelă nouă, a grijit-o, turnînd untdelemn. Apoi, punînd-o într-un vas nou, a acoperit-o şi de cu seară a stat la rugăciune, zicînd: "Îndurate şi milostive Doamne, Cel ce voieşti ca şi păgînii să se mîntuiască şi la cunoştinţa

Continut recent

sebastian.roibu
sebastian.roibu
sebastian.roibu
sebastian.roibu
sebastian.roibu

Comentarii recente