Cuviosul Iacob pustnicul: Page 6din10

pierzării, şi l-a aruncat în prea greul păcat, mai mult decît toate păcatele, adică în deznădejdea lui Cain şi a lui Iuda. Şi, şezînd el în chilie, nu ştia ce va mai face, decît numai se mustra de conştiinţă, suspinînd şi deznădăjduindu-se, neîndrăznind a-şi deschide nici gura la rugăciune, nici a-şi întoarce mintea spre Dumnezeu. După aceea, s-a gîndit să fugă de acolo, într-o altă ţară mai depărtată, să se ducă în lume, lepădîndu-şi călugăria, ca să slujească la bătrîneţe lumii şi diavolului. Deci, a ieşit din peşteră şi s-a apucat de calea cea gîndită şi alerga repede, fiind alungat de deznădejde, ca de o furtună mare.

Însă darul cel mare şi fără măsură al iubirii de oameni a lui Hristos, Cel nebiruit de păcatele a toată lumea, Care voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi să nu piară nici unul, nu l-a trecut cu vederea nici pe acest bătrîn căzut, nici nu l-a lăsat pînă la sfîrşit să fie de batjocura diavolilor. Ci, cu negrăitele Sale judecăţi, i-a pregătit ridicarea şi îndreptarea.

Căci, ducîndu-se pe calea pe care o apucase, i s-a întîmplat în cale o mănăstire şi, intrînd într-însa, s-a închinat egumenului şi fraţilor. Iar ei, spălîndu-i picioarele, i-au pus înainte pîine, ca să mănînce. Dar Iacob nici nu voia să audă de aceea, decît numai suspina cu greu adeseori şi rugîndu-l fraţii să primească hrană, le-a zis: "Amar mie ticălosul, cum voi putea să-mi ridic ochii la cer, cum voi mai îndrăzni să chem numele lui Hristos, pe Care L-am supărat şi cum voi îndrăzni a mă atinge de bunătăţile Lui, fiind desfrînat şi ucigaş!" Şi a mărturisit tuturor pe rînd, toate cele ce făcuse.

Auzind toate acelea, egumenul şi fraţii s-au tulburat şi, fiindu-le milă de dînsul, îl mîngîiau să nu se deznădăjduiască, ci să facă canon de pocăinţă pentru păcatele sale cele făcute. Şi l-au rugat mult să rămînă la dînşii, dar n-a voit să-i asculte nicidecum, ci s-a dus în lume.

Mergînd el nu puţină depărtare de cale prin pustie, l-a întîmpinat un frate oarecare insuflat de Dumnezeu - după purtarea Lui de grijă -, şi, închinîndu-se bătrînului Iacob, l-a rugat să se abată din cale şi să meargă la dînsul în pustniceasca sa chilie, care era acolo aproape. Deci, silindu-l prin rugăminte, l-a dus la el şi, spălîndu-i picioarele, îi arăta toate cele ce se cădeau iubirii de străini, punîndu-i înainte hrana ce-o avea şi-l ruga să guste. Dar Iacob, fiind mustrat de vinovăţia sa, suspina adeseori din adîncul inimii şi se bătea în piept, iar de hrană nici nu voia a se atinge.

Atunci, fratele acela a căzut la picioarele bătrînului, mîngîindu-l şi cu jurămînt adeverindu-l că nu se va scula de la pămînt, pînă ce nu-i va făgădui că va gusta din cele puse înainte. Deci făgăduindu-i, fratele s-a sculat de la pămînt şi a gustat din hrană, aşa cum putea să fie, ca în pustie. Apoi, după gustarea hranei, sculîndu-se amîndoi, au mulţumit lui Dumnezeu şi iarăşi au stat. Atunci fratele vieţuitor în pustie a zis către bătrînul Iacob: "Părinte, spune-mi