Sfantul Mucenic Ioan cel Nou de la Ianina

PrintPrint

Patria acestui fericit Ioan era ţara grecească, ce se numea Epir, adică cetatea Ioania, care odată era scaun al lui Pir, împăratul elinesc cel de demult. Părinţii lui Ioan erau creştini dreptcredincioşi, de care rămînînd orfan în anii tinereţilor sale, a mers la Constantinopol, căutînd ca din osteneala mîinilor sale să-şi aibă cele de trebuinţa vieţii, şi şi-a cîştigat în tîrg un loc, între alţi lucrători cu mîinile. Astfel, cu oarecare meşteşug şi cu neguţătorie se hrănea, avînd îndestulare de cele ce îi erau spre trebuinţă. Pentru că Dumnezeu îi sporea lucrurile lui, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită, de vreme ce tînărul era înţelept, temîndu-se de Dumnezeu şi poruncile Lui păzindu-le. Şi era numit de constantinopolitani, Epirotul, de vreme ce era cu neamul de la Epir.

În vremea aceea, Constantinopolul era stăpînit de agareni, care ţineau de credinţa lui Mahomed, de a căror păgînătate mulţi creştini s-au amăgit, precum şi cei ce şedeau la prăvăliile lor în tîrg, adică neguţători şi meşteri. Şi erau mulţi din aceia, care, fiind mai întîi creştini, se abătuseră după aceea la credinţa cea rea a lui Mahomed şi se uniseră cu agarenii. Între unii din aceia, fericitul Ioan, adevăratul creştin se întîmplase să-şi aibă prăvălia. Şi era înconjurat din toate părţile de vecini călcători de lege, care se lepădaseră de Hristos şi se lipiseră de Mahomed, cu care Ioan adeseori se certa, mustrînd depărtarea lor. Pentru că era tînăr, înţelept şi îndrăzneţ în grăire, vorbind pentru adevăr fără de frică.

Deci, au început mahomedanii a-l urî foarte, pe de o parte fiindcă îi mustra şi-i ocăra adeseori, iar pe de altă parte, pentru că îl vedeau fericit la neguţătoria ce se făcea de dînsul, de vreme ce toate se înmulţeau în mîinile lui, şi-l zavistuiau, gîndind ce fel de pricină să găsească asupra lui, ca să-l piardă. Înţelegînd fericitul Ioan Epirotul, răutatea gîndită de dînşii, nu s-a temut, ci mai ales a dorit din tot sufletul să pătimească pentru adevărul lui Hristos.

Deci, mergînd la întîiul preot al Constantinopolului, la duhovnicescul lui părinte, în ziua Vinerii celei Mari, în anul 1500, a făcut mărturisirea greşelilor sale. Şi a spus părintelui său despre vrăjmăşia vecinilor săi, care pizmuiau asupra lui şi căutau să-l piardă. Apoi i-a spus a sa dorire, că voieşte să pătimească pentru Hristos, cerînd de la dînsul sfat folositor. Iar întîiul prezbiter, văzîndu-l tînăr de ani, nu l-a sfătuit să se dea la mucenicie, zicîndu-i: "O, fiule, vezi ca nu cumva să-ţi aducă diavolul un gînd ca acesta; pentru că acela aduce la mulţi gînduri ca acestea, îndemnîndu-i spre mucenicie, ca mai pe urmă, după ce vor slăbi, nesuferind muncile şi căzînd, să-i dea spre batjocură şi rîs la toată lumea, ca cei ce au început şi n-au sfîrşit, nerăbdînd pînă la sfîrşit".

Atunci a zis tînărul: "Nădăjduiesc spre Hristosul meu, că nu mă va da spre batjocura vrăjmaşilor mei, ci mai ales mă va întări, ca să biruiesc puterea vrăjmaşului". Iar întîiul preot i-a zis: "Fiule, scris este: " Duhul este osîrduitor iar trupul neputincios ". Iar un lucru ca acesta pe care

Continut recent

Comentarii recente