Cuviosul Alexandru, Intaiul incepator al Manastirii Neadormitilor: Page 2din14

PrintPrint

Evanghelie?" Cuviosul Ilie, auzind această întrebare neobişnuită, s-a mirat şi s-a tulburat, pentru că socotea că este înşelat de diavol prin vreo necredinţă şi, nerăspunzîndu-i nimic la întrebarea lui, şedea plecat în jos. Apoi a zis către fraţii care erau la dînsul: "Fraţilor, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru acest frate, care a fost legat de vrăjmaşul diavol în oarecare curse". Ei, sculîndu-se, au început a se ruga cu lacrimi, apoi, întorcîndu-se către Alexandru, i-au zis: "Frate, de unde ţi-a venit acest gînd de îndoire, ca să nu crezi cele scrise în Sfînta Evanghelie?" Alexandru a răspuns: "Părinte, nu că nu cred, dar întreb dacă sînt adevărate". Fraţii i-au răspuns: "Sînt adevărate cu siguranţă, şi nu este nici un fel de îndoială într-însele". Alexandru a zis către dînşii: "Dacă sînt adevărate, atunci pentru ce nu le săvîrşim?" Fraţii au răspuns: "Omului neputincios îi este greu a împlini toate acelea cu fapta".

Atunci Alexandru s-a pornit cu duhul şi, socotind că viaţa sa de mai-nainte a fost deşartă, pentru că n-a ajuns desăvîrşit la împlinirea cuvintelor Evangheliei, se sîrguia să se ducă în pustie, ca acolo să poată fi cu înlesnire împlinitor al cuvintelor Evangheliei, zise mai-nainte. Deci, cerînd binecuvîntare de la Cuviosul Ilie şi închinîndu-se fraţilor, s-a dus punîndu-şi nădejdea în Domnul, neluînd nimic cu el, decît numai Evanghelia. El a petrecut şapte ani în pustie, neavînd nici o grijă de cele pămînteşti. Dar în ce chip a fost hrănit acolo cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, se va înţelege din cele ce vor urma de aici înainte.

După săvîrşirea petrecerii de şapte ani în pustie, Cuviosul Alexandru, aflînd de un oarecare sat elinesc, care nu era departe, şi unde toţi slujeau diavolilor şi se închinau idolilor cu jertfe, s-a aprins de rîvnă după Dumnezeu şi, ducîndu-se acolo, a dat foc capiştei idoleşti. Sătenii, văzînd acest lucru, s-au adunat la capiştea care ardea şi au găsit pe Alexandru lîngă dînsa, căci nu fugise, ci aştepta într-adins venirea elinilor la dînsul. Deci, el n-a ascuns de ei fapta sa, pentru că, întrebîndu-l cine a aprins capiştea, le-a răspuns zicînd: "Eu am aprins-o". Ei, auzind aceasta, s-au pornit asupra lui, voind să-l ucidă. Dar Dumnezeu, văzînd pe robul Său, a făcut ca unii dintre ei să nu se învoiască la acea ucidere, nici să-i dea drumul; ci s-au sfătuit să-l dea judecătorului cetăţii.

Deci, după ce s-au liniştit puţin din mînie, sfîntul a strigat către dînşii, zicînd: "O, bărbaţi, înţelegeţi singuri rătăcirea voastră şi cunoaşteţi adevărul. Voi fugiţi de judecata cea veşnică şi de împărăţia cerului". Apoi le-a propovăduit apostoleşte cuvîntul mîntuirii. Unii îl ascultau cu luare aminte, iar alţii nu-l băgau în seamă; deci, ducîndu-l, l-au dat judecătorului cetăţii. Acolo era mai mare al cetăţii un oarecare cu numele Ravul. Acela, auzind cuvîntul lui Dumnezeu din gura cuviosului, se întreba cu dînsul despre credinţă şi din cărţile cele elineşti; astfel, cuviosul îl îngrozea mult cu certările.

Acela, văzîndu-l blînd cu obiceiul, înţelept în răspunsuri şi nebiruit în toate cuvintele, nu i-a făcut nici un rău, astfel rînduind Dumnezeu pentru robul Său. Apoi

Comentarii recente