Cuviosul Macarie, egumenul manastirii de la Apele Galbene

PrintPrint

Plăcutul lui Dumnezeu, Macarie, cel numit cu numele fericirii, s-a născut în cetatea Novgorodului de Jos, din părinţi dreptcredincioşi şi temători de Dumnezeu. Tatăl său se numea Ioan, iar mama sa, Maria. El era vrednic de mirare, încă de cînd era la pieptul maicii sale; căci, fiind mic, cînd suna clopotul bisericii la Utrenie, se deştepta din aşternutul său şi plîngea ca un prunc înţelept şi, prin lacrimi - de vreme ce nu putea vorbi -, îşi arăta dorinţa, ca să-l ducă în biserică. El nu plîngea numai la Utrenie, ci şi la toată cîntarea bisericească cînd suna clopotul, iar în vremea cealaltă era blînd. Părinţii la început, neînţelegînd pricina plîngerii pruncului, se întristau. Dar odată, fiind un praznic oarecare şi sunînd clopotul de Utrenie, pruncul a început să plîngă foarte tare, după obicei. Părinţii, voind să se ducă la biserică, ziceau între ei: "Dacă pruncul nostru n-ar plînge la sfînta biserică, l-am duce totdeauna la cîntările bisericeşti".

Deci, luîndu-l, l-au dus cu ei şi, îndată, cînd au intrat cu dînsul în biserică, pruncul a încetat a plînge. Sfîrşindu-se cîntarea bisericească, pruncul se bucura foarte mult şi zîmbea către maica sa. Căci, precum de demult, glasul Preacuratei Fecioare, venind spre Sfînta Elisabeta, a umplut de bucurie pe pruncul ce se purta în pîntecele maicii, pe Sfîntul Ioan Înaintemergătorul - precum zice Scriptura: Glasul închinării tale fiind în urechile mele, saltă pruncul de bucurie în pîntecele meu - tot asemenea era şi cu acest fericit prunc. Căci, imediat cum auzea glasul cîntării bisericeşti în urechile lui, plîngerea i se schimba întru bucurie; astfel, din acea vreme părinţii lui, înţelegînd pricina plîngerii pruncului, au poruncit, ca la fiecare cîntare bisericească, să-l ducă în biserică. Dacă vreodată nu-l duceau în biserică, iarăşi plîngea nemîngîiat, iar dacă îl duceau, se bucura; iar cînd se întorcea de la biserică, era vesel. Din aceasta au cunoscut părinţii lui, că în prunc este o dumnezeiască rînduială.

Venind el în vîrstă, a fost dat la învăţătura cărţii, în care, sporind degrabă cu darul lui Dumnezeu, s-a făcut foarte priceput, nu după măsura anilor săi tineri, ci mai presus, covîrşind pe vîrstnicii săi şi asemănîndu-se bărbaţilor celor mai desăvîrşiţi. Pentru că în anii săi copilăreşti, se arăta cu mintea şi obiceiul bărbatului celui mai desăvîrşit, nedîndu-se la jucăriile copilăreşti, ci în tăcere şi blîndeţe, lua aminte la învăţătura ce îi stătea înainte. Apoi în toate dimineţile umbla la biserică şi cu dulceaţă, ascultînd citirile şi cîntările bisericeşti, se aprindea cu duhul de dragostea lui Dumnezeu, din tinereţile sale deprinzîndu-se la obiceiul cel bun şi plăcut lui Dumnezeu. Pentru aceea el era iubit de toţi şi toţi spuneau pentru dînsul cîte un cuvînt proorocesc, cum că copilul acela avea să fie un bărbat plăcut lui Dumnezeu. Părinţii lui se bucurau de dînsul, ca de un mare dar dumnezeiesc şi mulţumeau lui Dumnezeu.

Copilul, văzînd rînduiala monahicească, o dorea foarte mult, Duhul Sfînt aprinzîndu-se în inima lui. Nespunînd nimănui dorinţa şi scopul său, a ieşit în taină din casa părintească şi s-a dus la o mînăstire de pe malul rîului Volga, care se

Pagini

Comentarii recente