Duminica Învierea fiului văduvei din Nain - 20 dupa Cincizecime: Page 2din5

PrintPrint

şi strămoşii tăi au mers pe această cale a morţii, dacă încă de la Adam toţi patriarhii şi proorocii au trebuit să se despartă de lumea aceasta, să înălţăm sufletul nostru dintru adâncul întristării. Acest om şi-a plătit datoria sa şi cum poate cineva să fie trist, când plăteşte datoria, ce avea?

Dar aceasta este o datorie, care nu se poate stinge cu bani, şi de care nu ne poate slobozi nici fapta bună, nici înţelepciunea, şi nici puterea, o datorie, pe care şi împăraţii trebuie să o plătească. Fiindcă hotărârea şi legea lui Dumnezeu sunt neschimbate, întristarea noastră este zadarnică, zadarnică şi întrebarea: pentru ce a murit acest frate? Dimpotrivă, dacă noi socotim condiţia cea obştească pentru tot ce vieţuieşte pe pământ, atunci ochiul nostru cel duhovnicesc, prin aplicarea acestei dintâi doctorii, va simţi uşurinţă.

Dar tu poate că zici: eu ştiu, că moartea este soarta tuturor; eu ştiu, că cine moare, îşi plăteşte datoria; dar eu îmi aduc aminte de bucuria, ce-mi făcea răposatul, de legătura noastră cea prietenească, de petrecerea noastră cea înviorătoare, şi de aici purced lacrimile mele.

Vezi, tu eşti interesat, socoteşti numai folosul tău propriu, dar trebuie să gândeşti şi la folosul răposatului, şi poate că pentru dânsul moartea era tocmai de folos, precum este scris: „răpitu-sa, ca să nu schimbe răutatea inima lui. Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceea s-a grăbit a-l scoate din lumea aceasta păcătoasă”, (Înţel. IV, 11). Ce trebuie să zic eu despre aceea, că temeiul întristării se pune în lipsirea pe viitor de petrecerea cea obişnuită? Incă şi timpul vindecă mult întru aceasta, dar cu cât mai vârtos, pot ajuta mintea şi înţelepciunea? Aici mai ales aduceţi-vă aminte de cuvântul Apostolului: „întristarea lumii lucrează moarte” (II Cor. VII, 10). Însă pentru ce lucrează ea moarte? Pentru că o astfel de întristare peste măsură duce sau la îndoială, sau chiar la hulirea lui Dumnezeu.

Dar poate îmi va zice cineva cum poţi tu să opreşti de a jeli morţii, când aceasta au făcut-o încă şi Patriarhii, şi acel mare slujitor al lui Dumnezeu, Moise, şi mulţi prooroci, şi înainte de toţi Iov cel drept, care pentru moartea fiilor săi şi-a rupt haina sa? Dar eu te întreb, când tu îţi măriţi fata ta după un mire, cu care ea se duce într-o ţară depărtată; când ei acolo îi merge bine; tu nu socoteşti ducerea aceea ca ceva rău, şi îngrozitor, ci ştirea despre traiul ei cel bun depărtează supărarea pentru lipsa ei.

Nu ar fi oare nebunie în cazul de faţă a te jăli şi a te tângui, când nu un om, ci Însuşi Domnul a luat pe fiica ta, sau pe fiul tău la sine întru un loc străin? Dar zici tu: cum se poate, ca să nu mă întristez, când eu sunt om? Eu nu cer aceasta de la tine, ci opreşte covârşirea întristării. Că noi ne întristăm, aceasta are temeiul său, în firea omenească, dar că facem aceasta peste măsură, pricina este în nebunia noastră, în lipsa de cugetare, şi în moliciune.

Jeleşte şi plângi, dar nu

Continut recent

sebastian.roibu
sebastian.roibu
sebastian.roibu
sebastian.roibu
sebastian.roibu

Comentarii recente