Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan: Page 5din6

s-au dezbrăcat de hainele lor şi le-au pus lîngă picioarele unui tînăr, numit Saul. Acesta, fiind rudenie şi de o seminţie cu cel ce se ucidea, mai mult se iuţea asupra lui, rîvnind după legea cea veche. Saul era atunci binevoitor pentru uciderea lui Ştefan şi cum Sfîntul Ioan Gură de Aur grăieşte despre aceasta: "Îi părea rău lui Saul că nu are mîini mai multe ca să ucidă cu toate pe Ştefan, dar şi aşa a aflat ca să-l ucidă cu mîini multe, care erau ale martorilor mincinoşi, ale căror haine le păzea Saul". Deci, fiind ucis Sfîntul Ştefan în valea lui Iosafat - care este între Eleon şi între Ierusalim, lîngă pîrîul Cedrilor, ce avea mulţime de pietre pe lîngă mal - stătea de departe pe o piatră Preacurata Fecioară, cu Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, privind de sus şi rugîndu-se cu sîrguinţă către Domnul şi Fiul său ca să-l întărească în răbdare şi să primească sufletul lui în mîinile Sale. O! cît îi era de dulce Maicii Domnului moartea Sfîntului, întîiului mucenic şi Arhidiacon Ştefan, deşi era într-acea cumplită ucidere cu pietre; căci privea la pătimirile lui, din înălţimile cele cereşti, preadulcele Iisus; iar din dealurile cele pămînteşti, preadulcea Maică, împreună cu iubitul ucenic. Multă ploaie de pietre zburînd asupra lui şi cu totul roşindu-se de sîngele lui, iar cu trupul slăbind şi din legăturile cele fireşti dezlegîndu-se, îl durea inima pentru cei ce-l ucideau şi mai cu sîrguinţă se ruga pentru ei, decît pentru sine. Căci pentru sine a zis: "Doamne, Iisuse, primeşte sufletul meu!" Iar pentru ei, plecîndu-şi genunchii şi cu glas mare strigînd, a zis: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!" Aceasta zicînd, a adormit. Astfel s-a săvîrşit bunul nevoitor. Astfel s-a încununat cu nişte trandafiri roşii, prin sîngerarea de pietre, întîiul mucenic şi a mers în cerul pe care l-a văzut deschis, către Domnul şi Împăratul slavei, ca să împărăţească împreună cu El întru împărăţia cea nesfîrşită. El fusese ales arhidiacon de Sfinţii Apostoli, îndată după Pogorîrea Sfîntului Duh şi a pătimit în acelaşi an după Înălţarea Domnului, în ziua de douăzeci şi şapte a lunii decembrie, avînd de la naşterea sa mai mult de treizeci de ani. Era frumos la faţă, dar mai frumos cu sufletul. Sfîntul lui trup a fost aruncat spre mîncarea fiarelor şi a păsărilor şi a zăcut neîngropat o zi şi o noapte. După aceea, în noaptea a doua, Gamaliel, acel slăvit învăţător al legii evreieşti din Ierusalim, care mai pe urmă a crezut în Hristos împreună cu fiul său, Avelvie, a trimis nişte bărbaţi cinstiţi şi credincioşi şi, luînd în taină moaştele sfîntului, le-a dus într-un sat al său, care era departe de Ierusalim, ca la douăzeci de stadii, ce se chema Cafargamala şi acolo le-a îngropat cu cinste, făcînd deasupra lui mare plîngere. "Căci cine n-ar fi plîns - zice Sfîntul Ioan Gură de Aur - văzînd pe acel miel blînd, ucis cu pietre şi zăcînd mort". După mulţi ani, binecredincioasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Mic, venind în Ierusalim, la locul acela unde a fost ucis