Citatul zilei

Așa cum mama își învață copilul să meargă, ne învață și Domnul să credem în El cu credință vie. Mama își pune copilul pe picioare, îl lasă să stea așa, se îndepărtează de el, apoi îl cheamă să vină la ea. Rămânând singur, fără sprijinul mamei, copilul începe să plângă, vrea să se ducă la ea, dar nu încearcă, de frică să facă primii pași, până când se hotărăște să pășească și cade. ântocmai ca o mamă, Domnul îl învață pe creștin să creadă în El, credința fiind ca și mersul (credința - cale duhovnicească). Credința noastră este firavă, lipsită de experiență, întocmai ca un copil care învață să meargă. Domnul ne lipsește de sprijinul Său, lăsându-ne pe seama diavolului sau a feluritelor necazuri și supărări. Ceva mai târziu însă, când avem mare nevoie de ajutor ca să scăpăm de ele (când nu simțim nevoia mântuirii nu suntem gata să mergem la El), parcă ne-ar îndemna să ne îndreptăm către El (și trebuie, într-adevăr, să o facem) după ajutor. Creștinul își dă silința să facă aceasta, "dă drumul" ochilor minții (așa cum copilul își dă drumul la picioare), încearcă să-l vadă cu el pe Domnul, dar inima care nu este obișnuită să-l "vadă" pe Dumnezeu se teme să-și facă curaj, se împiedică și cade. Vrăjmașul și stricăciunea păcatului pe care o avem de la naștere închid ochii inimii care încerca să vadă, ținându-l pe om departe de Dumnezeu, făcându-l să nu poată înainta. Domnul îi este totuși aproape, gata să-l aducă la Sine, să-l cuprindă chiar și în brațe, numai să vină la El cu credință; și atunci când, străduindu-te, reușești să-L vezi pe Domnul cu ochii inimii, El îți întinde o mână de ajutor, ca și cum te-ar lua în brațe și ți-ar alunga vrăjmașii. Atunci simte creștinul îmbrățișarea Mântuitorului ânsuși. Slavă bunătății și înțelepciunii Tale, Doamne! Așa cum, atunci când ești strâmtorat de diavolul și de toate necazurile trebuie să vezi îndată că înaintea ta stă Sânul iubitor de oameni al Mântuitorului tău, caută cu îndrăznire la acest Sîn părintesc, ca la o nesecată comoară de bunătate și dărnicie și roagă-te Domnului, din toată inima, ca să ne facă și pe noi părtași acestui nesecat izvor de bunătate și ajutorare duhovnicească și îndată ți se va da ceea ce ceri. Principalul este să ai credință sau vedere a inimii către Domnul și speranță că vei primi de la El ceea ce âi ceri, ca de la un Atotbun. Așa este! Experiența ne-o arată. Așa ne învață și Dumnezeu, adică să recunoaștem că fără El suntem de o neputință morală fără seamăn și, cu zdrobire de inimă, să menținem duhul nostru într-o necontenită dispoziție rugătoare.

Fiecare cuvânt, când te rogi, rostește-l din inimă, ca să simți puterea cuprinsă în el. Fă-o ca și cum ai lua o doctorie, știind că are o acțiune vindecătoare, prin puterea pe care i-a dat-o cel de Sus. Atunci când medicamentul își pierde puterea vindecătoare, nu mai rămâne în el decât gustul amar. Așa se întâmplă și cu rugăciunea, dacă o reducem la rostirea unor cuvinte fără vlagă și al căror adevăr nu-l simțim cu inima. O asemenea rugăciune va rămâne fără nici un folos, fiindcă rugăciunea adevărată și lucrătoare trebuie făcută în duh și adevăr. Cuvintele rugăciunii se aseamănă cu medicamentele, în sensul că fiecare dintre ele posedă însușiri caracteristice și dau efecte ce le sunt proprii, toate la un loc constituind mijloace de tratare a organismului. Așa cum farmaciștii țin la calitățile și efectele unor substanțe, pe care le combină după o anumită rețetă, conservând cu grijă medicamentele în recipiente speciale, din sticlă sau din alte materiale, tot așa trebuie să păstrăm și noi în inimă, cu grijă, fiecare cuvânt cu însușirile lui, ca într-un vas, și să le rostim astfel încât să-și pună în valoare puterea.

Priviți mărețul tablou pe care Dumnezeu ni-l dezvăluie în facerea cosmosului, în facerea omului după al Său chip și asemănare. Ceea ce căutăm noi nu se mărginește la mărunta noastră viață de zi cu zi; este vorba de a fi cu Dumnezeu și de a agonisi înlăuntrul nostru viața în toată deplinătatea sa, și cosmică, și dumnezeiască.

Precum un parfum puternic, chiar de este închis într-un vas, îmbălsămează cu mirosul său aerul și desfătează nu numai pe cei ce stau aproape de vas, dar chiar și pe cei de mai departe de el, tot astfel și mireasma curată a sufletelor feciorelnice, curgând afară prin simțuri, prin privire, prin glas și prin toate câte se pot simți, scoate la iveală virtutea lor ascunsă. Copiii mei, să vă păziți comoara curăției neprihănită, ca Domnul să vă iubească și să-Și gătească sălaș în sufletele voastre! Căci într-un vas de necinste, murdar și spart, mirul harului nu va suferi să stea...