Citatul zilei

Adevărata întoarcere a compozitorilor apuseni spre sfera credinței s-a petrecut doar la sfârșitul secolului XX, când, în locul zgomotului disonant, fără formă, al muzicii aleatorii și al tăcerii lipsite de conținut, a apărut o nou-gândită armonie pentru tăcerea spirituală absolută a minimalismului muzical. Ceea ce se aștepta cel mai puțin în artă era o renaștere religioasă, dar tocmai aceasta a surprins și a împlinit speranțele compozitorilor și ale publicului. După inovațiile posibile și imposibile ale avangardei, caracterizate prin efecte exterioare abundente înlăuntrul unei pustietăți lăuntrice izbitoare, publicul tânjea după o muzică în care să se îmbine simplitatea și profunzimea - o muzică simplă în limbaj și în stil, dar adâncă în conținut; care să-i miște pe oameni nu atât prin teme stridente și originalitate stearpă, nici chiar una care să atingă neapărat sufletul, ci una care să poată să-l ducă pe om dincolo de hotarele existenței pământești, în legătură cu lumea de Sus. Nu este întâmplător faptul că la sfârșitul secolului XX Apusul a experiat o creștere a interesului pentru muzica bisericească, mai ales pentru cântarea gregoriană. CD-ul Canto Gregoriano, înregistrat în 1993 de monahii spanioli de la Abația Santo Domingo de Silos a devenit un bestseller internațional: la începutul secolului XXI se vânduseră mai mult de șapte milioane de exemplare. Producătorii nu-și puteau da seama ce îi atrăgea pe oameni să cumpere acest disc și cum tonul monofonic, unison, al cântării simple monastice depășea în popularitate hiturile starurilor mondiale.

Așa cum în mări, în lacuri sau în râuri fiecare particulă de apă se află în combinație cu alte particule și este înconjurată de acelea; așa cum în aer fiecare particulă de aer este înconjurată de altele și se combină cu acelea, și noi, fiii pământului, suntem înconjurați din toate părțile de Dumnezeu, iar cei mai curați dintre noi, sau pe cale de a se curăți, sunt în unire cu El, aflându-se pretutindeni în El. Noi toți, pământenii, suntem întocmai ca apa, ca aerul, ca un arbore rămuros, alcătuind un întreg, uneori însă dezmembrat, din pricina invidiei diavolului, a egoismului, enervării, dușmăniei, dihoniei, trufiei, ereziilor și dezbinărilor, pizmei, avariției, izolaționismului, răutății, vrăjitoriei și atâtor altor patimi. Pe de altă parte, diavolul și îngerii lui stau toți laolaltă, asemenea unei ape tulburi, stătute, otrăvite, sau ca aerul încins, asfixiant, ucigător. Ei ne stau jur-împrejur, se căznesc să ne pătrundă în suflet, atunci când acesta nu-și poartă de grijă și se lasă pradă patimilor, ca să-l întunece, să-l tulbure, să-l pârjolească, să-l chinuie în tot chipul. Întocmai ca atunci când, ieșind uneori la aer curat, plăcut mirositor, nimeriți dintr-o dată lângă o groapă de gunoi sau de scârnă, de unde exală cele mai neplăcute miasme și vă grăbiți să treceți cât mai repede de locul acela, ca să respirați din nou aer într-un spațiu neviciat. Așa se întâmplă cu duhoarea diavolească. Însuși Domnul numește văzduhul și apa întunecatelor oștiri diavolești atunci când vorbește despre asaltul stihiilor asupra sufletului omului: "A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă" (Matei 7, 25).

Viața pământească este o tindă a veșniciei.

Au venit unii din cei înțelepți la Sfântul Antonie cel Mare și au zis către dânsul: "Cum rabzi, o, Părinte, lipsit fiind de mângâierea de la citirea cea din cărți?" și a răspuns Antonie către dânșii: "Cartea mea, o filosofilor, este firea celor văzute și deschisă îmi este oricând voiesc să citesc într-însa".