Citatul zilei

Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință.

Vezi că, pe măsură ce soarele se apropie, umbra tot mai mică se face. Asemenea și inima cucernică: cu cât Dumnezeu vine mai aproape de ea cu lumina și darurile Sale, cu atât mai mult își cunoaște nimicnicia și se smerește înaintea Domnului și a oamenilor, socotindu-se pe sine mai mică decât oricine. Ori, dimpotrivă, pe măsură ce soarele se îndepărtează, umbra crește tot mai mult; când luminătorul zilei merge spre apus, umbra se mărește mult, însă îndată ce apune, piere și umbra cea mare. ântocmai se face și cu omul: cu cât mai mult se depărtează de el Dumnezeu, cu atât mai tare se preamărește și se înalță pe sine în inima sa; și pe măsură ce tot mai mult se ridică în slăvi, se înstrăinează și Domnul de el; și așa cum dispare umbra atunci când soarele se ascunde, asemenea pier cei ce se socotesc pe sine mari, când Se tăinuiește Dumnezeu de ei. Dintru această întâmplare ne învățăm, creștine, că: 1) Adevărata smerenie este nedespărțită de neprefăcuta evlavie și pururea se însoțește cu aceasta. 2) Cu cât este mai cucernică inima, cu atât este ea mai smerită. Căci pe măsură ce omul este luminat tot mai mult de harul lui Dumnezeu, își vede mai limpede nevrednicia, așa cum, atunci când suntem învăluiți tot mai mult de lumina firească, zărim tot mai bine atât metehnele de pe chipul și mâinile noastre, cât și gunoiul din casă. Astfel, văzând că este nevrednic, omul se smerește. 3) De nu se găsește într-o inimă smerenia, ci mândria stăruiește în ea, atunci nu se poate afla nici cucernicia în una ca aceasta. Căci un asemenea om nu-și cunoaște netrebnicia și de aceea nu este loc în el pentru evlavie, întrucât aceasta din urmă nu poate sta acolo unde lipsește Dumnezeu: "Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă", după cum zice Scriptura (1 Petru 5, 5). 4) Acea inimă care nu se străduiește a pricepe cât de nevrednică este și rămâne întru mândria sa, până la urmă se pierde și piere așa precum dispare o umbră după ce apune soarele. 5) Din acestea ne învățăm a căuta adevărata evlavie și înțelegerea nevredniciei noastre, adică, de vreme ce voim să avem în inimile noastre o cucernicie neprefăcută, atunci trebuie să ne cunoaștem în fel și chip netrebnicia și nimicnicia, smerindu-ne în așa măsură, încât să caute spre noi Dumnezeu, "Cel Ce caută spre cei smeriți", și să ne dăruiască harul Său. 6) ântrucât avem o inimă stricată până în adâncuri și prin fire suntem orbi cu ochii cei duhovnicești, din care pricină nu ne putem vedea sărăcia și păcătoșenia, ni se cuvine să suspinăm către Dumnezeu, pentru ca El ânsuși să ne lumineze și să ne arate întinăciunea noastră. Atunci vom cunoaște că noi de felul nostru suntem întocmai ca și umbra ce umblă după trup și care se mișcă atunci când este trupul în mișcare; când acesta stă, rămâne și ea neclintită, iar dacă trupul se îndepărtează, îi urmează lui.

Fiecare dintre noi va fi adus cândva la hotarul dintre timp si veșnicie. Ajungând la acest hotar spiritual, va trebui să ne hotărâm viitorul în lumea ce se află înaintea noastră și să ne hotărâm dacă suntem sau nu împreună cu Hristos, întru asemănarea Lui, sau să ne depărtăm de El. Odată făcută pentru vecie, alegerea - de a ne identifica cu Hristos sau de a âl refuza - prin voința noastră liberă, timpul nu va mai funcționa pentru noi.

Omule, care nu visezi decât această viață trecătoare și nu te gândești la viața veșnică și cerească, cugetă! Ce este această viață trecătoare? Trebuie mereu să o alimentezi cu combustibil (cu hrană), pentru ca flacăra vieții să continue să ardă, să nu scadă, pentru ca locuința noastră (trupul) să rămână caldă, iar viața mereu incertă a trupului nostru să-și refacă forțele, hrănindu-se cu substanța altor ființe vii, pe care le sacrificăm pentru a întreține viața noastră. ântr-adevăr, omule, ce derizorie pânză de păianjen este viața ta! âți trebuie, de două ori pe zi, să-ți hrănești trupul tău (adică ești obligat, de două ori pe zi, să mănânci și să bei), iar noaptea trebuie să-ți zăvorăști sufletul în trup, închizând simțurile trupului, cum închizi obloanele unei case, pentru ca sufletul să nu se răspândească în afară, ci să rămână înăuntru, dând căldură și viață. Ce pânză de păianjen este viața noastră și ce ușor este să o deșiri! Fii smerit și plin de venerație față de viața veșnică!