Sfantul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului

Sfîntul Sofronie, cel numit cu numele întregii înţelepciuni, s-a născut în Damasc, din părinţi dreptcredincioşi şi deplin înţelepţi, ale căror nume au fost Plintos şi Mira, şi erau cetăţeni vestiţi. Din tinereţile sale fericitul Sofronie şi-a cîştigat viaţa potrivit cu numele său, iubind înţelepciunea cea duhovnicească şi cea dinafară, păzindu-şi fecioreasca sa curăţenie, întreagă şi neprihănită din pîntecele maicii sale. Căci amîndouă acestea, adică înţelepciunea duhovnicească şi fecioreasca curăţie, se numesc întreaga înţelepciune, mai ales după cuvîntul Sfîntului Ioan Scărarul, care zice: "Întreaga înţelepciune este o numire de obşte a tuturor faptelor bune". Pe acestea şi pe toate faptele bune le-a cîştigat pe deplin înţeleptul Sofronie.

El a deprins mai întîi filosofia cea din afară. De aceea a fost numit şi "sofist", adică preaînţelept, pentru că numirea de sofist în acele timpuri era foarte mult cinstită şi cei mai aleşi filosofi cu acest nume erau numiţi, precum altă dată Libaniu sofistul, prietenul Sfîntului Vasile cel Mare. După aceea fericitul Sofronie, după filosofia cea din afară vrînd să cîştige înţelepciunea cea duhovnicească, umbla prin mănăstiri şi prin sihăstrii pustniceşti, adunînd de la plăcuţii lui Dumnezeu părinţi folos pentru sufletul său.

Mergînd şi la Sfînta Cetate a Ierusalimului şi umblînd prin mănăstirile ce erau acolo, a intrat în viaţa de obşte a marelui Teodosie. Acolo a găsit pe monahul Ioan, care se numea Moscu şi Evirat, preot cu rînduiala, bărbat îmbunătăţit şi foarte iscusit într-amîndouă înţelepciunile, şi în cea din afară şi în cea duhovnicească.

Lipindu-se Sofronie de acela cu toată osîrdia, ca fiul de tată şi ucenicul de dascăl, îi urma lui întru toate căile, pînă la sfîrşitul aceluia, umblînd prin mănăstiri şi prin pustietăţi, împreună cu dînsul cercetînd pe sfinţii părinţi şi scriindu-le vieţile lor spre folos; precum este cartea cea scrisă de amîndoi, care se numeşte "Limonariu" sau "Grădină de flori" şi care este mărturisită de al şaptelea Sinod, în care se arată totul. În acea carte Sfîntul Sofronie adeseori se numeşte sofist de către dascălul său, ca cel asemenea cu dînsul în învăţătura filosofiei. Dar nu numai sofist numeşte acel cuvios Ioan pe fericitul Sofronie, ci în unele locuri şi domn al său, iar alteori şi părinte. Că nu-l avea ca pe un ucenic, ci ca pe un prieten şi împreună călător şi ostenitor, fiind ales cu viaţa. Pe lîngă aceasta vedea şi mai înainte cu duhul că acela avea să fie mare păstor şi stîlp neplecat al Bisericii lui Hristos.

Cu acest cuvios Ioan a petrecut Sfîntul Sofronie mai înainte de călugăria sa mai întîi în Palestina, în aceeaşi viaţă de obşte a Sfîntului Teodosie - în pustiul Iordanului şi în mănăstirea ce se numea nouă, care era zidită de Sfîntul Sava.

După aceea Ioan şi Sofronie, lăsînd Palestina de frica Perşilor care năvăliseră, s-au dus în părţile Antiohiei celei mari. Căci în timpurile acelea Hosroe cel tînăr, împăratul Persiei, s-a sculat cu război contra stăpînirii greceşti, pentru o pricină ca aceasta: Foca tiranul, precum scrie pe larg Nichifor Calist, istoricul grec, a ucis pe Mavrichie, împăratul grecesc (582-602) şi i-a răpit scaunul împărătesc (602-610); iar Mavrichie împăratul a