Cuviosul Anin monahul, facatorul de minuni

Cuviosul Anin a fost de neam din Calcedon, din părinţi bine- credincioşi, şi era mic de trup, ca Zaheu cel de demult, dar mare vas al Sfîntului Duh. Din tinereţe era blînd şi tăcut la obicei şi de nimeni învăţîndu-se spre faptele bune, el însuşi se povăţuia. Iar cînd a rămas orfan de părinţi, în al cincisprezecelea an al vîrstei sale, îndată s-a lepădat de lume şi, intrînd într-una din sfintele mănăstiri, a primit îngerescul chip asupra sa. După aceea, dorind viaţă fără zgomot, s-a dus în pustia cea mai depărtată, unde rîul Eufrat desparte Siria de Persia. Acolo, aflînd pe un oarecare monah cu numele Maiuma, într-o peşteră pustnicească, avînd viaţă aleasă, a petrecut la dînsul şi-i urma aceluia în post şi în rugăciunile cele de toată noaptea.

Şi atît de mult le era postul, încît, toate cele patruzeci de zile sfinte pînă la Paşti nimic gustînd, erau veseli la faţă, ca şi cum la o masă împărătească s-ar fi ospătat totdeauna. Astfel ucenicul Anin fericitul atît de mult a sporit, încît pe stareţul său l-a întrecut; pentru că de multe ori, afară de cele patruzeci de zile, petrecea fără hrană, ziua şi noaptea rugîndu-se, încît se minuna stareţul de o nevoinţă ca aceea a lui. Apoi nici apa nu era aproape unde petreceau, pentru că rîul Eufrat era departe de peştera lor ca la cinci stadii şi de acolo Anin aducea apă stareţului într-un vas mic; căci nu voia să aibă vas mare de adus apă ca mai mult să se ostenească, venind adeseori la rîu.

Odată, ducîndu-se el după apă şi mergînd nu departe de peşteră, cam o stadie, îngerul i-a turnat apă în vas şi, întorcîndu-se fericitul degrabă, a dat-o stareţului; şi se minuna stareţul de întoarcerea grabnică a ucenicului, pentru că ştia că nu era acolo altă apă. Deci, cunoscînd darul lui Dumnezeu la ucenicul său, voia ca să-l aibă învăţător şi stareţ. Dar neputînd să înduplece pe Sfîntul Anin, s-a dus de la dînsul, nevrînd să aibă slujbă de la un plăcut al lui Dumnezeu ca acela, căruia însuşi el ar fi dorit să-i slujească. Şi mergînd în mănăstirea aceea care era la Eufrat, a spus fraţilor despre Sfîntul Anin. Din ceasul acela, sfîntul a fost cunoscut şi au început a merge la dînsul monahii.

După plecarea stareţului Maiuma, Sfîntul Anin a rămas într-acea peşteră, grăind întru sine: "Sînt povăţuit a veni aici de Dumnezeu, ca să petrec pînă la sfîrşitul meu". Deci ieşea de multe ori în cea mai dinăuntru pustie şi acolo petrecea pînă la douăzeci, iar alte ori pînă la treizeci de zile şi iarăşi se întorcea la chilia sa din peşteră. Şi, fiindcă îşi omorîse toate patimile trupului său şi pe trup îl supusese duhului, pentru aceea i-a supus Dumnezeu lui fiarele cele sălbatice ca să-i slujească; şi umblau după dînsul doi lei pretutindeni, ori unde se ducea el, dintre care unuia, tămăduindu-i o rană la picior, l-a făcut sănătos. Dar nu numai animalelor, ci şi oamenilor le-a fost doctor fără de plată; pentru că Dumnezeu i-a dat darul să tămăduiască toate