Duminica Predica de pe Munte - Iubirea vrăjmașilor - 19 după Cincizecime: Page 2din4

urmă decât toţi, ca unul născut fără de vreme, s-a arătat şi mie, că eu sunt mai micul apostolilor, care nu sunt vrednic a mă chema Apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (I Cor. XV, 8, 9). Şi iarăşi: „mie celui mai mic, decât toţi credincioşii, mi s-a dat harul acesta” (Efes. III, 8).

Vezi, cum el se numeşte cel mai mic nu numai dintre apostoli, ci şi dintre toţi credincioşii, şi declară, că nu este vrednic de mântuirea, ce a dobândit? Măcar că Hristos zisese despre dânsul: „vas al alegerii îmi este mie acesta, ca să poarte numele meu înaintea neamurilor şi a împăraţilor” (Fapt. IX, 15), totuşi el nu s-a îngâmfat de această laudă, şi măcar că el ar fi putut să aibă o mare bizuire, totuşi el de-a pururea se numea pe sine un biet păcătos şi cel mai mare dintre păcătoşi, care numai pentru aceea a dobândit îndurare, pentru ca şi cel mai mare călcător de lege să nu se desnădăjduiască de mântuirea sa (I Tim. l, 16), privind la dânsul, adică la apostolul şi la harul, de care el s-a împărtăşit.

Aşadar Pavel, fără ca să fie împins de vreo nevoie, în toate Epistolele sale a vădit păcatele sale. El le-a scris şi le-a descoperit nu numai contemporanilor săi, ci si tuturor generaţiilor celor viitoare. Dimpotrivă, însuşirile lui cele covârşitoare, şi cele ce îi aduceau laudă, le aminteşte el numai cu greu şi cu neplăcere, chiar şi când nevoia îl împingea la aceasta.

Aceasta se vede de acolo, că o astfel de amintire el adesea o numeşte nebunie şi neînţelepciune; se vede încă şi de acolo, că despre descoperirea cea slăvită, care i s-a împărtăşit, el a tăcut aşa de îndelungat. Căci nu abia de doi, de trei, sau chiar de zece ani, ci cu mult mai înainte primise el acea descoperire. De aceea arată el chiar timpul prin cuvintele: „Ştiu pe un om, care înainte cu paisprezece ani s-a răpit până la treilea cer” (II Cor. XII, 2). Iar timpul îl arăta, pentru ca tu să vezi, că el nici acum n-ar fi vorbit despre aceasta, dacă n-ar fi fost silit la aceasta de o nevoie foarte mare.

Căci dacă el ar fi avut plăcerea a se lăuda pe sine, el ar fi povestit îndată, sau cel puţin după doi, trei ani acea înaltă cinste, de care s-a împărtăşit, însă el a tăcut în curgere de patrusprezece ani, şi atunci nu a spus despre dânsa nimănui, decât numai Corintenilor.

Şi când? Tocmai când a văzut, că s-au sculat Apostoli mincinoşi; si prin aceea a arătat, că el nici acum n-ar fi vorbit despre aceasta, dacă n-ar fi văzut izbucnind între ucenicii lui o amăgire aşa de mare. Noi însă nu facem aşa, ci cu totul dimpotrivă. Despre păcatele noastre noi nu vorbim niciodată, şi când alţii vorbesc despre ele noi ne supărăm, ne mâniem, socotim aceasta ca ceva neruşinat, ocăram şi hulim pentru aceasta; dimpotrivă, când am făcut un bine cât de mic, necontenit îl arătăm, mulţumim celor ce vorbesc de el, şi îl