Duminica Vindecarea îndrăciților din ținutul Gherghesenilor - 23 după Cincizecime: Page 2din7

răufăcători care au fost prinşi. Când a fost prinsă banda împreună cu şeful ei, spunem că a fost capturat cutare şi cutare şef al unei bande de tâlhari.

La fel fac şi cei doi Evanghelişti. După cum Marcu şi Luca întregesc povestirea lui Matei cu un amănunt, descriind pe cel mai bolnav dintre nebuni, tot aşa Matei completează pe Marcu şi pe Luca în alte amănunte, spunând că îndrăciţii erau doi. Aceşti îndrăciţi trăiau în morminte, şi ieşeau de acolo ca să cutreiere prin pustietăţi, băgând groaza în oameni pe câmp şi pe drumuri, mai ales în calea care trecea prin apropierea locului unde sălăşluiau ei. Păgânii îşi aveau cel mai adesea mormintele la marginea drumului, şi nici la iudei acest lucru nu era o raritate. Mormântul Rahilei e la marginea drumului dintre Ierusalim şi Betleem. Mormântul lui Manase e la drumul spre Marea Moartă. Punând stăpânire pe aceşti doi bărbaţi, diavolul îşi făcea din ei arme distrugătoare asupra celorlalţi oameni, pentru că trăsătura de căpetenie a celor îndrăciţi este că fac numai răutăţi şi stricăciuni. Ei sunt lipsiţi de orice bine.

De unul din cei doi se spune că „nu mai punea haină pe el”. Odată cu goliciunea trupului, şi sufletul îi era gol de orice lucru bun, de orice dar dumnezeiesc. Amândoi erau atât de fioroşi „încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu ? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti ?” În urletul diavolilor, lucrul de seamă este că ei văd în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu şi, în groază lor, strigă tare aceasta. Să se ruşineze cei care Îl privesc pe Domnul în faţă fără a-L recunoaşte, şi cei care-L recunosc dar nu-L mărturisesc deschis. (Zigaben zice: „De vreme ce ucenicii Săi şi poporul L-au văzut om, trebuie să vină diavolii să-I proclame dumnezeirea”.) E drept că dracilor nu le place să-L arate pe Hristos Dumnezeu, pentru ei nu-i nici o fericire, cum ar fi pentru omul care găseşte o comoară şi strigă nevenindu-i să-şi creadă ochilor, ori cum a fost cu Apostolul Petru care a strigat cu bucurie: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16,16); dar aceştia (îndrăciţii) au strigat cu spaimă şi îngrozire, văzând în faţa lor pe Judecătorul.

Au strigat numele care îi cutremură de frică, numele pe care l-au ascuns şi l-au şters din inimile oamenilor. Au strigat chinuiţi şi disperaţi, şi numai groaza le-a smuls acest strigăt. „Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu ?” întreabă demonii. Ce legătură avem noi cu Tine ? Ce-i cu vizita asta pe nepoftite ? „Ce învoire este între Hristos şi Veliar” ? (II Corinteni 6, 15). Nici una. Şi de aceea slujitorii lui Veliar, chinuitorii oamenilor, întreabă pe Hristos de ce a venit la ei: „Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti ?” Ei aşteaptă ceasul judecăţii şi chinuirea la sfârşitul veacurilor. Singură apariţia