Cuviosul Ioan Sihastrul

PrintPrint

Cuviosul părintele nostru Ioan, lăsînd lumea, s-a făcut monah şi petrecea în sihăstrie, prin pustia din părţile Palestinei, nu departe de Ierusalim. El petrecea zilele sale cu plăcere de Dumnezeu, în post şi în rugăciune. Despre viaţa lui cea plăcută lui Dumnezeu se scrie în cartea ce se numeşte "Limonar", alcătuită de cuvioşii noştri părinţi, Ioan şi Sofronie, care au fost mai pe urmă patriarhi ai Ierusalimului. În ea se scrie astfel: Ne-a spus nouă - adică lui Ioan şi lui Sofronie - părintele Dionisie presbiterul şi păzitorul de vase al sfintei biserici cea din Ascalon, despre părintele Ioan Sihastrul, zicînd: Acel bărbat era mare cu viaţa în neamul cel de acum şi foarte plăcut lui Dumnezeu. El vieţuia în hotarele satului Sehusta, care era departe de Ierusalim, ca la douăzeci de stadii. Stareţul avea în peştera sa chipul Preacuratei Stăpînei noastre de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioarei Maria, avînd în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, pe Hristos Dumnezeul nostru. Cînd stareţul voia să se ducă undeva, ori în pustie departe, ori la Ierusalim să se închine cinstitei Cruci şi Mormîntului Domnului Hristos, ori să cerceteze Sfintele Locuri, sau să se roage la Muntele Sinai, sau la sfinţii mucenici care se aflau departe de Ierusalim, acestea le făcea pentru că iubea să dea cinste sfinţilor. El se ducea uneori în Efes, la mormîntul Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, alteori se ducea în Evhaita la Sfîntul Teodor, sau în Seleucia Isauriei, la Sfînta Tecla; ori în Sarafas, la Sfîntul Serghie, uneori la acela, iar alteori la alt sfînt.

Cînd se ducea în peştera sa îşi aşeza candela înaintea chipului Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, o aprindea precum avea obiceiul şi, stînd la rugăciune, se ruga lui Dumnezeu să îndrepteze calea paşilor săi. Deci, căutînd spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, zicea: "Preacurată Stăpînă Născătoare de Dumnezeu, deoarece mă duc în cale depărtată, unde am să zăbovesc multe zile, tu singură îngrijeşte-ţi candela ta şi păzeşte-o nestinsă, pînă ce mă voi întoarce de la rugăciunea mea. Eu, avînd în călătorie ajutorul tău împreună, mă duc în calea în care am gîndit". Zicînd acestea spre sfînta icoană, se ducea în calea sa şi zăbovea de multe ori o lună, alteori două şi trei, iar alteori cinci sau şase luni. Apoi, cînd se întorcea, găsea candela plină şi arzînd, precum o lăsa cînd pleca în cale şi niciodată n-a găsit-o stinsă.

Se mai scrie încă şi aceasta de către cuviosul părinte Ioan, în aceeaşi carte, "Limonar": "Odată, umblînd în hotarele satului acela, unde îşi avea peştera, a întîmpinat un leu mare venind asupra lui, la un loc unde calea era foarte strîmtă - între două garduri de spini cu care obişnuiau lucrătorii să-şi îngrădească ţarinile lor. Calea aceea era atît de strîmtă, încît un om pe jos, abia putea să treacă printre acei spini. Cînd s-au apropiat unul de altul, stareţul nu-i făcea loc leului, nici leul, din pricina locului strîmt, nu putea să se întoarcă din cale, nici să treacă unul pe lîngă altul nu era cu putinţă. Leul, văzînd pe plăcutul lui Dumnezeu,

Continut recent

sebastian.roibu
sebastian.roibu
sebastian.roibu
sebastian.roibu
sebastian.roibu

Comentarii recente