Manastirea "Sfantul Ierarh Glicherie", Magura

Istoria este scrisă prin faptele măreţe ale oamenilor. Nu oricine are locul său în istorie, ci doar aceia care, făcând ceva deosebit, au fost ţinuţi minte de către alţii. Bineînţeles, acel lucru deosebit făcut de cei menţionaţi prin cărţi, poate fi catalogat drept rău sau bun. Ca exemplu, istoria bisericească ni-l aminteşte pe Arie, cel care a despărţit pe Fiul de Tatăl şi care şi-a luat blestemul de la Dumnezeu pentru hula aceasta, dar totodată ne aduce aminte şi de către Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din 325, cel care l-a condamnat pe acest lup îmbrăcat în piele de oaie. Avem de-aface, astfel, cu două cazuri diametral opuse. Nu este cazul să facem o filozofie din acest lucru, ci mai bine este a ne concentra pe ceea ce reprezintă acest loc pe care se află acest sfânt lăcaş.
Mântuitorul spune în Evanghelia Sa, scrisă de Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei: „Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei, 18:20), dar şi „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” (Matei, 7:21). Ce legătură au aceste vorbe ale Domnului Iisus Hristos cu istoria acestui loc? Vă voi dezvălui în cele ce urmează. Biserica lui Hristos a avut, încă de la început, duşmani atât văzuţi, cât şi nevăzuţi. Nu putem să trecem cu vederea începuturile creştinismului, dominate de sângeroase jertfe ale martirilor, cei ce şi-au dat viaţa pentru a moşteni Împărăţia lui Dumnezeu şi de a fi alături de El. Mulţi dintre ei şi-au găsit refugiul prin pustietăţi sau munţi, vrând să se ascundă de frica celor care îi cotropeau. Edictul de la Milano din 313 a dat o nouă faţă acestei credinţe. Se construiesc biserici, se zidesc mănăstiri, iar creştinii puteau vieţui în linişte. Apar astfel marii asceţi, cei ce au preferat singurătatea şi pustietatea spre a ajunge la desăvârşire. De aceea, mulţi dintre sfinţi şi creştini şi-au găsit adăpost acolo, creând o nouă imagine dată munţilor şi pustiei. Observăm că pustia a servit adăpost atât martirilor, cât mai ales cuvioşilor. Iată că, după mai bine de 1900 de ani de la Naşterea Domnului, munţii noştri s-au arătat prietenii a doi oameni aleşi de Dumnezeu, pentru a duce mai departe fanionul credinţei celei adevărate, a Ortodoxiei. Numele lor, păstrate în amintirea tuturor, sunt Glicherie Tănasă şi David Bidaşcu, primul fiind ieromonah, iar celălalt ierodiacon. Acest Glicherie, ce din botez a fost numit Gheorghe, a luat încă de mic viaţa monahicească drept model bun de urmat şi a ajuns la Mănăstirea Cetăţuia, îndrumat fiind de către bunicul lui, căci părinţii muriseră încă de când era mic.