SPICUL DE GRU

PrintPrint
Sfantul Ierarh Vasile cel Mare
Când sămânța a căzut în pământ și are umezeală și căldură potrivită, se face moale și poroasă; apoi pune stăpânire pe pământul din jurul ei și absoarbe din el tot ce-i este propriu și înrudit; în urmă acele părticele foarte fine din pământ intră în porii seminței și-i măresc volumul, încât se înrădăcinează în partea de jos, iar din partea de sus ies la suprafață firele de iarbă la fel de numeroase ca și firele rădăcinii. Firul de iarbă, încălzit mereu, își trage prin rădăcină umezeala; odată cu căldura trage din pământ și hrana care-i trebuie, pe care o distribuie în pai, în coajă, în tecile grâului, în bobul de grâu și în mustățile spicului. și așa, crescând încetul cu încetul, fiecare plantă ajunge la măsura sa proprie, fie grâu, fie legume, fie ierburi, fie mărăcini. Un singur fir de iarbă, o singură plantă sunt de ajuns să-ți facă mintea să contemple măiestria cu care s-au făcut toate! Cum este de pildă paiul de grâu încins cu noduri, ca și cum l-ar lega spre a putea suporta greutatea spicului, ca să nu cadă la pământ când este plin de rod! Ovăzul sălbatic are paiul gol, pentru că vârful nu-i cu nimic îngreuiat, pe când paiul de grâu este întărit cu acele legături. Bobul de grâu este pus, apoi, într-o învelitoare, ca să nu fie cu ușurință răpit de păsările care mănâncă semințe; bobul mai este apărat încă și de vârfurile ascuțite ale mustăților spicului, care ca niște bolduri, nu lasă să fie vătămat de micile vietăți.
Sursa: 
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1986, p. 122.

Continut recent

sebastian.roibu
sebastian.roibu
sebastian.roibu
sebastian.roibu
sebastian.roibu

Comentarii recente