Sfântul Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni: Page 4din15

aminte de păcatele sale şi să se ruşineze de faptele şi de cugetele ei cele necurate.

Cînd acea femeie mai vîrtos se nevoia, vrînd a se atinge de picioarele sfîntului ca să le spele, atunci, fiindu-i jale de pierderea ei, sfîntul, cu blîndeţe şi cu iubire de oameni, o mustră, aducîndu-i aminte de păcatele ei şi povăţuind-o către pocăinţă. Iar ea, mirîndu-se şi spăimîntîndu-se că cele ascunse şi cele nearătate ale ei, nu sînt tăinuite înaintea ochilor celui mai înainte-văzător al omului lui Dumnezeu, umplîndu-se de ruşine şi umilindu-se cu inima sa, a căzut la picioarele sfîntului şi nu cu apă, ci cu lacrimi le spăla pe ele şi faptele sale cele mustrate, cu buzele sale le mărturisea. Deci, ea făcea ceea ce a făcut odinioară desfrînata din Evanghelie. Iar el i-a grăit ei, cele ce Domnul cu milostivire, a zis odinioară: Îndrăzneşte fiică, iertate-ţi sînt păcatele tale . Şi iarăşi: Iată te-ai făcut sănătoasă, de acum să nu mai greşeşti . Dintr-acel ceas, femeia aceea şi-a îndreptat spre bine viaţa sa şi s-a făcut şi altora spre folos.

De vreme ce numai din minuni s-a cunoscut viaţa sfîntului, se cuvine a şti şi rîvna lui pentru dreapta credinţă; deci cuvîntul ce ne stă înainte va arăta. Împărăţind marele Constantin cel întîi între împăraţii creştini, în a şasea sută şi treizeci şi şase de ani de la împărăţia lui Alexandru, feciorul lui Filip, iar de la Hristos trei sute douăzeci şi cinci, s-a adunat în Niceea acel preaslăvit sobor al Sfinţilor Părinţi, ca să condamne pe Arie, cel fără de Dumnezeu, care cu rea-credinţă zicea că Fiul lui Dumnezeu este făptură, iar nu Făcător şi să hotărască că Fiul este deofiinţă cu Tatăl. Cei ce ajutau hula lui Arie, erau episcopii cei mai însemnaţi: Eusebie al Nicomidiei, Maris al Calcedonului şi Teognie al Niceei. Aceşti oameni înrăutăţiţi, urmînd cu totul nebuniei lui Arie, bîrfeau, zicînd că Fiul lui Dumnezeu este creat ca orice om.

Începătorii cei ce se luptau pentru dreapta credinţă, cei împodobiţi cu viaţa şi cu învăţătura erau aceştia: Marele între sfinţi Alexandru, care era încă preot şi în vremea aceea ţinea locul Sfîntului Mitrofan, patriarhul Constantinopolului, nefiind acolo acesta, fiindcă zăcea pe patul durerii; apoi slăvitul Atanasie, care nu era încă împodobit cu rînduiala preoţească şi ţinea slujba diaconiei în biserica Alexandriei. Pentru această pricină nu puţină neîmpăcare era asupra lor, din partea zavistnicilor, căci nefiind cinstiţi cu treapta episcopiei covîrşeau pe alţii în înţelegerea credinţei. Atunci era împreună cu dînşii şi acest mare Spiridon, a cărui viaţă şi dar care locuia într-însul, era mai de folos şi mai puternic, pentru înduplecare spre cele de folos, decît gurile altora şi decît legăturile silogismelor cele cu meşteşug împletite ale ritorilor. Încă în acel sobor, cu voia împăratului, erau şi filosofi elini, care se numeau peripatetici, între care era un înţelept care-l ajuta pe Arie, care tăia ca şi cu o sabie ascuţită de amîndouă părţile şi se mîndrea cu limba sa de sofist, sîrguindu-se a rîde de învăţătura celor dreptcredincioşi.

Cu acel filosof a cerut a se întreba Sfîntul Spiridon,