voi"? Iar ei au răspuns: "Sava ne-a primit pe noi". Zis-a lor Chiric: "Dacă Sava a putut a vă aduna pe voi în acel loc pustiu, cu cît mai vîrtos va fi vrednic, Dumnezeu ajutîndu-i, să vă povăţuiască pe voi". Iar ei neputînd răspunde la aceasta au tăcut.
Patriarhul, amînînd întrebarea pînă a două zi, îndată a trimis după Sfîntul Sava, chemîndu-l cu cinste la sine, ca pentru un alt lucru. Venind fericitul, iar patriarhul nespunîndu-i nimic despre clevetitori, nici clevetitorilor zicîndu-le ceva, nici mustrîndu-i pe dînşii, îndată a hirotonisit pe Cuviosul Sava preot, chiar nevrînd el. Deci sfinţindu-l pe el, a zis către cei ce cleveteau asupra lui: "Iată aveţi pe părintele vostru şi egumenul lavrei pe care l-a ales Dumnezeu de sus, iar nu om". Acestea zicînd, a luat pe Sava şi pe aceia şi a mers în lavră şi a sfinţit biserica cea zidită de Dumnezeu şi a binecuvîntat toată lavra, învăţînd pe fraţi să se supună egumenului lor, fericitului Sava, iar după aceea s-a întors.
Cînd fericitul Sava avea cincizeci şi trei de ani de la naşterea sa, fiind împărat Anastasie, după moartea lui Zinon, în acel an a venit la lavră un bărbat dumnezeiesc, împodobit cu daruri duhovniceşti, fiind de neam armean, cu numele Ieremia, care avea doi ucenici, ale căror nume erau: Petru şi Pavel. Deci, foarte s-a bucurat pentru dînşii fericitul Sava şi le-a dat peştera aceea în care petrecuse el singur mai înainte cînd era în pîrîu. Apoi le-a poruncit ca sîmbăta şi Duminica să cînte pravila în biserica cea mică, pe limba armenească. Şi aşa, încetul cu încetul s-au înmulţit armenii în lavră. În aceeaşi vreme a venit în lavră şi cuviosul părintele nostru Ioan, care se numea Tăcutul, şi care, fiind episcop al cetăţii Coloniei, a lăsat episcopia sa pentru Dumnezeu şi tăinuindu-şi dregătoria, se ostenea în lavră ca un monah simplu.
Cuviosul Sava - urmînd Sfîntului Eftimie cel Mare, care se obişnuise în toţi anii a ieşi în pustie în a paisprezecea zi a lunei ianuarie, de petrecea acolo tot sfîntul şi marele post; aceluia rîvnind, Cuviosul Sava ieşea în aceeaşi lună ianuarie, dar nu în aceeaşi zi, căci aştepta a douăzecea zi ca să săvîrşească în lavră pomenirea Sfîntului marelui Eftimie. Iar după săvîrşirea pomenirii, ieşea în pustie, fugind de petrecerea împreună cu oamenii, şi apropiindu-se de Dumnezeu cu gîndirea şi cu rugăciunea, petrecea acolo pînă în sîmbăta Stîlpărilor (Floriilor).
Într-un an, ieşind după obiceiul său din lavră în pustie şi umblînd împrejurul Mării Moarte, a văzut un ostrov (insulă) mic şi pustiu. Acolo vrînd a petrece zilele postului, s-a dus într-însul. Dar, prin zavistia diavolului fiind împiedicat, a căzut într-o groapă, din care ieşea ca dintr-un cuptor abur întunecat cu foc. Deci, i s-au ars faţa, barba şi alte părţi ale trupului i s-au vătămat, încît s-a îmbolnăvit foarte greu.
Cînd s-a întors în lavră numai după glas îl cunoşteau fraţii, aşa era de arsă faţa lui. Şi a bolit mult pînă cînd o putere dumnezeiască de sus, cercetîndu-l pe el, l-a tămăduit şi i-a dat putere asupra duhurilor
Comentarii recente