Predici la Inaltarea Sfintei Cruci gasiti pe aceasta pagina [1].
Împãrãþind în Roma Maxenþiu, persecutorul (307-312), fãcea multã chinuire popoarelor, gonindu-i ºi chinuindu-i nu numai pe creºtini, dar ºi pe pãgînii sãi ucigîndu-i ºi jefuindu-le averile lor. Petrecea cu necurãþie, siluind casele celor de bun neam, ºi era tuturor romanilor foarte greu ºi urît, pentru acea tiranicã, cumplitã a lui viaþã ºi prea spurcatã. Deci, au trimis romanii, în tainã, la împãratul Constantin (306-337) care petrecea atunci în Britania cu mama sa, Elena, rugîndu-l pe el sã vinã ºi sã-i scape de tiranul acela. Iar Constantin i-a scris mai întîi lui Maxenþiu, sfãtuindu-l pe el prieteneºte sã înceteze o tiranie ca aceea. Iar el nu numai cã nu l-a ascultat pe dînsul ºi nu s-a îndreptat, dar ºi mai amar s-a fãcut. S-a sculat chiar asupra lui Constantin, pe care toatã oastea roma-nilor la împãrãþie-l alesese, nevrînd ca sã-l aibã deopotrivã cu sine la împãrãþie. Pentru cã Maxenþiu, cu de la sine putere s-a suit în Roma pe scaunul împãrãtesc, nu cu voinþa poporului; ci numai cu sprijinul cîtorva mai mari, cãrora le-a fãgãduit multe daruri ºi cin-ste. Iar Constantin a fost ales împãrat de cãtre toþi cu un glas. Drept aceea, auzind Constantin cã Maxenþiu tot neîndreptat petrecea, ba încã ºi la alte fapte mai rele se întinde, s-a sculat ºi a mers asupra lui cu rãzboi. Vãzînd însã cã puterea oºtilor sale nu este de ajuns ºi gîndind apoi la farmecele cele rele ale lui Ma-xenþiu, a început a se îndoi, pentru cã ºtia cã Maxenþiu a vãrsat mult sînge omenesc la facerea vrãjilor: mulþi bãieþi, fete ºi femei îngreunate a înjunghiat la jertfele diavolilor, cãutînd milostivirea deºerþilor idoli, spre care nãdãjduia. Deci, vãzînd Constantin cã la Maxenþiu era mare putere diavoleascã, a început a se ruga unui Dumnezeu care stãpîneºte cerul ºi pãmîntul, pe care ºi neamul creºtinesc îl cinsteºte, ca sã-i dãruiascã lui chip de biruinþã asupra prigonitorului. Drept aceea, rugîndu-se el cu osîrdie, i s-a arãtat în amiazã-zi chipul Crucii Domnului închipuit cu stele, strãlucind mai mult decît soarele ºi deasupra scris pe dînsul: "În acest semn vei învinge". Au vãzut aceea ºi ostaºii toþi, între care era ºi dulcele Artemie cel care dupã aceea a fost chinuit pentru Hristos de Iulian, ºi se mirau. Iar cei mai mulþi dintre dînºii au început a se teme cã pãgînilor chipul crucii le era semn de mare nenorocire ºi de moar-te, fiindcã pe cruce se pedepseau cu moarte tîlharii ºi fãcãtorii de rele. Deci, ostaºii se temeau ca nu cumva rãzboiul lor sã fie fãrã noroc ºi din pricina aceasta împãratul Constantin era în mare îndo-ialã. Iar într-o noapte, pe cînd dormea el, i s-a arãtat însuºi Hristos Domnul ºi iarãºi i-a arãtat semnul cinstitei cruci pe care îl vãzuse ºi i-a zis lui: "Sã faci asemãnare chipului acestuia ºi sã porunceºti ca sã-l poarte înaintea oºtilor ºi nu numai pe Maxenþiu, ba încã ºi pe toþi vrãjmaºii tãi îi vei birui". Deci, sculîndu-se
100
împãratul, a spus mai marilor sãi vedenia ºi chemînd argintari iscusiþi le-a poruncit lor sã facã cinstita cruce de aur, de mãrgãritar ºi de pietre scumpe dupã chipul semnului celui arãtat ºi, ceva mai mult, a poruncit la toatã oastea sã închipuiascã pe toate armele, pe coifuri ºi pe zale semnul crucii. Iar rãu-credinciosul Maxenþiu, fiind înºtiinþat de venirea lui Constantin în Italia asupra Romei, cu multã îndrãznealã ºi-a scos oastea romanã ºi a mers împotriva marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit ca sã poarte cinstita cruce înaintea taberilor armatei sale. ªi cînd s-a început lupta cu Maxenþiu, atunci, cu puterea cin-stitei cruci, Maxenþiu a fost biruit ºi mulþimea ostaºilor lui a fost tãiatã (28 octombrie 312), ºi însuºi Maxenþiu a fugit. ªi l-a urmãrit împãratul Constantin ºi, fugind el pe podul de peste rîul Tibru, pe care singur l-a zidit, s-a rupt podul, cu puterea lui Dumnezeu, ºi s-a afundat ticãlosul în rîu cu oastea sa, ca ºi faraonul cel de demult, încît s-a împotmolit rîul de cãlãreþi, de cai ºi de arme. Iar marele Constantin a mers în Roma biruitor ºi l-a întîmpinat pe el tot po-porul cu bucurie mare ºi cu cinste. Iar el înãlþa mare mulþumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat lui biruinþã asupra vrãjmaºului, cu pu-terea cinstitei ºi de viaþã fãcãtoarei Cruci. Iar spre pomenirea biru-inþei celei prea slãvite, a pus o cruce în mijlocul Romei, pe un stîlp de piatrã ºi a scris pe dînsa: "Cu acest mîntuitor semn, cetatea aceasta a fost scãpatã de sub jugul tiranului". Avînd el al doilea rãzboi împotriva celor de la Bizanþ a cãror numire de obîrºie se trage încã de pe vremea împãratului Iudeei, Manasi, cînd un oarecare grec Bizas a pus temelia cetãþii, numind-o Bizantion, de unde mai tîrziu Bizanþ, ºi fiind biruit Constantin de cãtre aceºtia de douã ori, era întru mîhnire mare. ªi fiind într-o searã, ºi-a ridicat ochii spre cer ºi a vãzut o scrisoare alcãtuitã de stele, care închipuia aceste: "Sã mã chemi în ziua necazului tãu". Apoi, înfricoºîndu-se, ºi-a ridicat iar ochii spre cer ºi a vãzut o cruce de stele, ca ºi mai înainte închipuitã pe cer ºi scriind dea-supra, împrejurul ei, aºa: "În acest semn vei învinge". ªi aºa pur-tîndu-se crucea înainte în tabere, a biruit pe vrãjmaºii sãi ºi a luat cetatea Bizantion. ªi avînd el al treilea rãzboi cu goþii, la rîul Dunãrii, iar i s-a arãtat pe cer mîntuitoarea armã ºi i-a fãcut ca ºi mai înainte biru-inþã. ªi de aici Constantin cunoscînd puterea lui Hristos celui rãs-tignit pe cruce, ºi crezîndu-l pe acesta cã este adevãrat Dumnezeu, s-a botezat întru dînsul, cu maica sa Elena cea vrednicã de laudã, pe care, ca pe o foarte iubitoare de Dumnezeu, a trimis-o la Ieru-salim cu multã avere spre cãutarea cinstitei cruci. Iar ea, ducîndu-se la Ierusalim, a cercetat sfintele locuri ºi le-a curãþit de spurcãciunile idoleºti ºi a scos la luminã cinstite moaºte ale diferiþilor sfinþi. Era atunci în Ierusalim patriarh Macarie (314-333), care a întîmpinat pe împãrãteasa cu cuviincioasã cinste. Deci, fericita împãrãteasã Elena, vrînd sã gãseascã crucea cea de viaþã fãcãtoare a Domnului, cea ascunsã de evrei, a chemat pe toþi evreii ºi i-a întrebat pe dînºii, ca sã-i arate ei locul unde era ascunsã cinstita cruce a Domnului. Dar lepãdîndu-se ei, cã nu ºtiu, împãrãteasa Elena i-a îngrozit cu munci ºi cu moarte, ºi aceia i-au arãtat ei un bãrbat bãtrîn, anume Iuda, zicînd: "Acesta poate sã-þi arate þie ceea ce se cautã, de vreme ce este fiul unui cinstit pro-oroc". ªi fãcîndu-se multã cercetare, ºi Iuda refuzînd a spune, îm-pãrãteasa a poruncit sã-l arunce pe el într-o groapã adîncã în care, petrecînd el cîtãva vreme, a fãgãduit sã spunã. Apoi, scoþîndu-l pe el, merserã la un loc unde era un munte mare împresurat cu pãmînt ºi cu pietre, pe care Adrian (117-138), împãratul Romei, zi-dise o capiºte zeiþei Venera ºi pusese într-însa un idol. Acolo, Iuda a arãtat cã este ascunsã crucea Domnului. Iar împãrãteasa Elena a poruncit ca sã se risipeascã capiºtea cea idoleascã ºi sã se rãs-coleascã þarina ºi sã se sape. Iar Macarie patriarhul, rugîndu-se la locul acela, iatã a ieºit un miros de bunã mireasmã ºi îndatã s-a arãtat mormîntul ºi locul cãpãþînii în partea dinspre rãsãrit ºi aproape de dînsele au aflat îngropate trei cruci ºi dupã aceea au aflat cinstitele piroane. Dar neºtiind care ar fi fost crucea lui Hristos, s-a întîmplat în acea vreme cã se ducea un mort la îngropare ºi atunci Macarie, patriarhul, a poruncit celor ce-l duceau sã stea; ºi se aºezarã crucile pe mortul acela cîte una pe rînd, iar cînd au pus crucea lui Hristos, îndatã mortul a înviat ºi s-a sculat viu cu puterea Dumnezeieºtii Cruci a Domnului.
Deci, împãrãteasa primind cu bucurie cinstita cruce, i s-a închinat ºi a sãrutat-o; asemenea ºi toatã suita împãrãteascã, ce era cu dînsa. Iar alþii nu puteau sã vadã ºi sã sãrute sfînta cruce în acea vreme, din pricina mulþimii celei mari de lume, ºi au dorit ca mã-car de departe s-o poatã vedea. Atunci Macarie,
101
patriarhul Ieru-salimului, stînd la un loc mai înalt, a fãcut înãlþarea, arãtînd cinstita cruce mulþimii, iar ei au strigat: "Doamne miluieºte". ªi de atunci s-a început praznicul "înãlþãrii cinstitei Cruci a Domnului". Deci, împãrãteasa Elena a pãstrat la sine o parte din acest cinstit lemn, precum ºi sfintele piroane, iar cealaltã parte, punînd-o într-o raclã de argint, a dat-o lui Macarie, patriarhul, spre ocrotirea neamului în viitor. Atunci Iuda cu mulþime de jidovi a crezut ºi s-a botezat ºi s-a numit din sfîntul botez Chiriac. Mai în urmã, el a fost patriarh al Ierusalimului ºi în vremea lui Iulian Apostatul (361-363) s-a sfîrºit, fiind prigonit pentru Hristos. Iar sfînta împãrãteasã Elena a poruncit sã se zideascã biserici în Ierusalim pe la sfintele locuri; mai întîi a poruncit sã se zideascã biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, unde este sfîntul mormînt al lui Hristos ºi unde s-a aflat cinstita cruce. Apoi, a poruncit sã se zideascã în Ghetsimani, unde este mormîntul Sfintei adormiri a Prea Sfintei Nãscãtoarei de Dumnezeu. Apoi a zidit celelalte optsprezece biserici ºi le-a înfrumuseþat cu tot felul de podoabe, dãruindu-le cele de trebuinþã cu îndestulare. A venit în Bizanþ (Astãzi Constantinopol), aducînd cu sine partea lemnului crucii celei de viaþã fãcãtoare ºi sfintele piroane, cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Aici, sfîntul împãrat Constantin a pus lemnul cel de viaþã fãcãtor în raclã de aur, iar din sfintele piroane, unul s-a aruncat în Marea Adrianului, de cãtre sfînta Elena, cînd se întorcea de la Ierusalim la Constantinopol, pentru alinarea mãrii, pentru cã se ridicase furtunã mare ºi învãluire cu primejdie mare; pe altul, împãratul l-a ferecat în coiful sãu, pe al treilea l-a ferecat la zãbalã, în frîul calului sãu, ca sã se împlineascã cele zise de Zaharia proorocul: "În ziua aceea va fi (scris) pe frîul cailor: Sfînt lui Dumnezeu Atotþiitorul" (Zaharia 14, 21), iar al patrulea piron l-a dat împãrãteasa Elena Trevirilor în pazã. Dupã sosirea Sfintei Elena de la Ierusalim în Bizanþ, iubitorul de Hristos împãratul Constantin a fãcut trei cruci mari, dupã numãrul celor ce i se arãtaserã lui la rãzboaie: cea dintîi în Roma, cînd l-a înnecat pe Maxenþiu, a doua în Bizanþ, cînd l-a cucerit, a treia cînd a bãtut pe goþi la rîul Dunãrii. Dupã chipul celor trei arãtãri a fãcut trei cinstite cruci din materii scumpe ºi a scris pe dînsele cu slove de aur cuvintele acestea: Is Hr Ni Ka, adicã "biruieºte", arãtînd la toþi rîvna dreptei credinþe. Iar ca sã arate lumii cã cu puterea crucii a biruit pe vrãjmaºi, a înãlþat o cruce spre rãsãrit, în tîrgul de sus, apoi alta deasupra stîlpului cel roºu la locul iubirii de fraþi, iar pe cea de-a treia a înãlþat-o pe locul cel de marmorã, cel foarte frumos, în tîrgul de pîine, la care loc se fãceau multe puteri ºi semne prin sfînta cruce. Încã se mãrturisea de mulþi cã îngerul Domnului se pogora din cer în luminã mare noaptea, în locul acela, ºi tãmîia împrejur cinstita cruce, cîntînd cîntarea cea întreit sfîntã cu glas dulce, ºi apoi iar se suia la cer. ªi aceasta se fãcea de trei ori pe an: adicã în luna aceasta, la înãlþarea cinstitei cruci, apoi în luna lui mai, în 6 zile, la arãtarea Crucii Domnului pe cer ºi în sfîntul marele post cel de patruzeci de zile, în Duminica închinãrii crucii. ªi mulþi din oamenii cei cucernici, care cu cinste ºi cu sfinþenie vieþuiau, vedeau aceastã pogorîre a îngerului ºi auzeau cîntarea lui.
Încã se cuvine a pomeni ºi cã cinstitul ºi de viaþã fãcãtorul lemnul Crucii Domnului a fost luat oarecînd de Perºi (602-610) ºi iar s-a întors în Ierusalim, spre mîngîierea credincioºilor; pe vremea împãratului grec Foca, Chosroe II (590-628), împãratul perºilor, biruind Egiptul, Africa ºi Palestina, a luat Ierusalimul ºi pe mulþi creºtini i-a ucis ºi luînd cu de-a sila vistieriile cele bisericeºti ºi podoabele, între altele a luat ºi vistieria cea de mult preþ, lemnul crucii Domnului celei de viaþã fãcãtoare, ºi l-a dus în Persia. Peste puþin, murind Foca împãratul, a fost ales Eraclie (610-641); în locul lui, el încearcã sã biruiascã pe Chosroe II, dar de multe ori nebiruind a cerut pace, însã nu a cîºtigat-o de la vrãjmaºul cel mîndru. Atunci fiind în mîhnire mare, a început a cãuta ajutor la Dumnezeu, ºi a poruncit tuturor credincioºilor sã facã rugãciuni, priveghieri ºi postiri ca sã-i scape Domnul de acela ce se lãuda, în mîndria sa, cã va pierde pe toþi creºtinii; de acela ce hulea numele lui Iisus Hristos, ca sã nu zicã vrãjmaºii cã mîna lor este înaltã ºi idolii lor puternici, ci sã cunoascã neamurile cã unul este Dumnezeul cel adevãrat, Cãruia cine poate sã-I stea împotriva puterii ºi tãriei? ªi chiar împãratul se ruga singur cu lacrimi ºi cu post înde-lungat. Apoi, adunîndu-ºi toþi ostaºii ºi în nãdejdea ajutorului lui Dumnezeu înarmîndu-se cu puterea crucii, a mers asupra perºilor ºi lovindu-se cu Chosroe II, l-a biruit ºi l-a pus pe fugã. ªi a fost cu oºtile în pãmîntul Persiei ºapte ani, luînd cetãþile, robind satele ºi biruind multe prigoniri ale lui Chosroe. Iar mai pe urmã Chosroe, neputînd sã se împotriveascã puterii greceºti, a fugit din pãmîntul sãu ºi, trecînd peste rîul Tigru, cu cel mai tînãr fiu al sãu, Medars, a împãrþit el împãrãþia sa. De acest lucru s-a mîniat Siroes, fiul lui cel mai în vîrstã, ºi a gîndit ca ºi pe tatã ºi pe frate împreunã sã-i ucidã; lucru pe care l-a ºi fãcut degrab. Iar
102
dupã uciderea acelora, Siroes a fost moºtenitor împãrãþiei Persiei ºi a trimis cu rugãminte ºi cu multe daruri la Heraclie, împãratul grec, smerindu-se lui ºi poftindu-l sã înceteze a prãda pãmîntul lui. Atunci Heraclie, fãcînd pace cu împãratul Persiei, a luat de la perºi fãcãtorul de viaþã lemnul Crucii Domnului, cel luat de Chosroe din Ierusalim, care fusese patrusprezece ani la perºi, ºi l-a adus împreunã cu multe daruri la locul sãu, bucurîndu-se ºi slãvind pe Dumnezeu pentru ajutorul Lui cel mare. Iar cînd a ajuns la Ierusalim, a luat împãratul cinstitul lemn pe umerile sale, ca sã-l ducã la locul lui cel mai dinainte. Însã era îmbrãcat în porfira cea împãrãteascã, cu aur ºi cu pietre scumpe împodobit, avînd în cap coroana cea împãrãteascã. Atunci se fãcu o minune înspãimîntãtoare, pentru cã deodatã a stat în uºile acelea, prin care se intra la locul cãpãþînei, ºi nu putea sã pãºeascã mai departe cu cinstitul lemnul Crucii, oprit fiind de puterea cea Dum-nezeiascã; ºi toþi se minunau de un lucru ca acesta. Iar Zaharia, patriarhul Ierusalimului (609-631), care a mers cu toatã mulþimea Ierusalimului în întîmpinarea împãratului, avînd ramuri de finic în mîini ºi ieºind pînã la muntele Eleonului, mergea cu împãratul alãturi ºi, cãutînd cu ochii, a vãzut pe îngerul lui Dumnezeu ca un fulger în poartã stînd, oprindu-le intrarea, ºi zicînd: "Nu cu astfel de chip Fãcãtorul nostru a purtat aici acest lemn al Crucii, cu care voi îl duceþi pe el". Aceasta vãzînd-o ºi auzind-o patriarhul, s-a înspãimîntat ºi, întorcîndu-se spre împãratul, i-a zis: "Sã ºtii, împãrate, cã cu neputinþã îþi este þie ca în haine bogate îmbrãcat ºi cu podoabele împãrãteºti înfrumuseþat sã duci lemnul acesta sfînt, pe care, sãracul Hristos, Cel ce a sãrãcit pentru mîntuirea noastrã, l-a dus. Drept aceea, de voieºti ca sã duci Crucea Lui, sã urmezi sãrãciei Lui". Atunci, împãratul a dezbrãcat de pe sine porfira ºi coroana ºi s-a îmbrãcat în haine sãrãcãcioase ºi proaste ºi a dus cinstitul lemn al Sfintei Cruci fãrã de nici o împiedicare, mergînd cu picioarele desculþe. ªi l-a dus în bisericã, la locul de la care îl luase Chosroe al Perºilor. Acolo, binecredinciosul împãrat Heraclie a pus iar lemnul Sfintei Cruci ºi a fost mare bucurie ºi veselie credincioºilor pentru întoarcerea Crucii Domnului, ºi dãnþuiau precum oarecînd israilitenii pentru întoarcerea chivotului legii de la filisteni, lãudînd pe Cel rãstignit pe Cruce, Hristos Împãratul slavei, ºi închinîndu-se aºternutului picioarelor Lui, Crucii celei sfinte. Cãreia ºi de la noi sã fie cinste, slavã ºi închinãciune, acum ºi pururea ºi în vecii vecilor. Amin. Pentru minunea prin care s-a cunoscut adevãrata cruce a lui Hristos, mulþi nu se potrivesc în spusele lor. Unii zic cã pe o fecioarã moartã o duceau la îngropare ºi cu puterea Sfintei Cruci a înviat; alþii zic cã o vãduvã moartã era cea care a înviat prin fãcãtorul de viaþã lemn, iar alþii povestesc cã o vãduvã zãcea în casã bolnavã ºi era aproape de moarte. Mergînd la ea patriarhul cu împãrãteasa ºi aducînd crucile, le-a pus pe cea bolnavã ºi, punîndu-se crucea Domnului, îndatã s-a sculat sãnãtoasã. Alþii spun cã un om mort pe care-l duceau la groapã a înviat prin atingerea Sfintei Cruci a Domnului. Iar Nichifor al lui Callist, cel numit Xantopol, în cartea 8, la cap. 29, zice cã amîndouã aceste minuni prin Crucea Domnului atunci s-au fãcut aºa: vãduva zãcînd în casã bolnavã ºi murind, de la porþile morþii a fost adusã la viaþã ºi la sãnãtate, ºi mortul cel dus la groapã a înviat.