Cuviosul Iacob pustnicul: Page 7din10

ceva de folos, învaţă-mă pe mine fiul tău în Hristos şi-mi întăreşte inima, căci sînt foarte tulburat de multe şi felurite gînduri".

Iacob, tînguindu-se foarte, plîngea nemîngîiat şi, bătîndu-şi pieptul, grăia: "Lasă-mă, frate, să plîng pentru grelele mele păcate, cu care am mîniat pe Dumnezeu. Căci în aceste deşarte şi necinstite bătrîneţi ale mele, ca un oarecare copil, fiind împins de diavol, am căzut în pierzare şi am pierit. Pentru că patimile pe care le-am biruit în tinereţile mele, de acelea am fost biruit la bătrîneţe; căci m-am aruncat în necuratul noroi al desfrînării şi am îndrăznit a face fapte cu mult mai rele decît aceea".

Auzind acestea fratele acela, s-a umplut de mare mîhnire şi întristare şi ruga pe bătrîn să-i spună de-amănuntul toată acea ispitire diavolească. Îl ruga pentru două pricini: întîi, ca mărturisindu-şi păcatele, să se deştepte spre pocăinţă, iar al doilea, ca şi el auzind de căderea bătrînului să-şi fie păzitor, ferindu-se de asemenea căderi.

Deci, Iacob a început a povesti astfel: "Eu am slujit Domnului cincizeci de ani şi mai bine în post şi în viaţa pustnicească, împotrivindu-mă tare patimilor, de care lucru sînt şi semne pe trupul meu; căci mîna mea am ars-o în foc pentru curăţie, şi mare dar mă învrednicisem a avea eu nevrednicul, de la Preabunul Dumnezeu şi multe minuni a făcut Dumnezeu prin mine, omul cel fărădelege.

Dar pe urmă satana a intrat în oarecare fată, ai cărei părinţi auzind de darul lui Hristos care era în mine, au adus-o, ca să mă rog pentru dînsa şi cu ajutorul lui Dumnezeu, am izgonit pe diavol dintr-însa. Atunci, părinţii ei m-au rugat să stea fata lor la mine încă trei zile, pînă ce se va însănătoşi desăvîrşit; şi lăsînd-o la mine, s-au dus. Iar eu, aprinzîndu-mă de poftă trupească şi orbindu-mă cu mintea, nepomenind nici pe Dumnezeu în ceasul acela, nici de gheenă temîndu-mă, nici gîndind că-mi pierd ostenelile cele de mulţi ani, am siluit-o pe fată şi am prihănit-o cu desfrînarea. Dar nu mi-a fost destul acel păcat. Ci, îndemnîndu-mă diavolul, am îndrăznit a face şi altul mai grozav decît cel dîntîi. Căci am omorît pe fata aceea şi i-am aruncat trupul în pîrîu. Deci, deznădăjduindu-mă de mîntuire, am ieşit din locul meu şi mă duc în lume; căci, cum voi putea să ridic ochii spre înălţimea cerului? Şi de voi îndrăzni a chema numele lui Hristos, El, pogorîndu-se din cer, mă va arde".

Mărturisind el acestea cu multe lacrimi şi cu amară tînguire, fratele acela s-a umilit cu inima, şi, căzînd pe grumajii bătrînului, îl săruta, grăind: "Rogu-mă ţie, părinte, nu slăbi cu sufletul, nici te deznădăjdui de mîntuirea ta, ci crede că este loc de pocăinţă la Dumnezeu. Mărturiseşte Lui păcatele tale, pentru că Domnul este multmilostiv şi milostivirea Lui asupra noastră este negrăită. Căci, dacă n-ar fi fost chip de pocăinţă la Dumnezeu, apoi cum David, după primirea proorocescului dar, căzînd în groapa desfrînării şi a uciderii, ar fi putut cîştiga iertarea păcatelor sale celor mari?

Dacă n-ar fi fost loc de pocăinţă, apoi nici Sfîntul Petru, bătrînul între