Duminica Orbului din Ierihon - 31 după Cincizecime: Page 2din5

cuvinte de supărare şi de ocară, însă, când ea vrea să fie atât de rea pornită, mai bine muşc-o cu dinţii tăi proprii, ca să-o doară bine, înainte încă de a fi azvârlit ea cuvintele cele de hulă, căci este mai bine ca să curgă acum din ea o picătură de sânge, decât ca ea odinioară să dorească în zadar o picătură de apă, ca bogatul cel îmbuibat. Este mai bine pentru dânsa a suferi o durere vremelnică, degrabă-trecătoare, decât a pătimi acel chin necontenit, veşnic, ca limba bogatului celui din Evanghelie, care chinuindu-se de foc nu putea dobândi cea mai mică astâmpărare.

Dumnezeu ţi-a poruncit ţie să iubeşti încă şi pe vrăjmaşii tăi, dar tu batjocoreşti Insuşi pe Dumnezeu, care te iubeşte. El ţi-a poruncit ţie, ca să vorbeşti bine încă şi de prigonitorii tăi şi să binecuvântezi pe cei ce te clevetesc. Tu însă vorbeşti rău despre Insuşi Dumnezeu, binefăcătorul şi ajutătorul tău cel mai mare, fără ca să fi luat de la Dânsul altceva, decât haruri.

Nu putea El oare, zici tu, să depărteze de la mine această ispită, această suferinţă? Negreşit, dar a îngăduit aceasta, pentru ca tu să fii mai ispitit. Insă iată, zici tu, eu sunt doborât şi pierit. Dar aceasta o face nu firea ispitei, ci propria ta slăbiciune şi lenevie. Căci răspunde mie, ce este mai uşor a grăi, un cuvânt de hulă sau de laudă? Cea dintâi nu-ţi atrage oare ţie dezgustul şi supărarea tuturor celor ce o aud, şi aceasta oare nu măreşte mai mult chinul tău? Cealaltă laudă nu-ţi aduce ţie oare mii de cununi ale înţelepciunii, admirarea tuturor, şi o mare răsplătire de la Dumnezeu? Pentru ce deci pregeţi tu tocmai aceea ce este de folos, aceea ce este binefăcător şi plăcut, şi umbli după ceea ce vătăma, necăjeşte şi chinuieşte?

Mai departe, dacă apăsarea ispitei şi sărăcia ar fi o adevărată pricină de necaz împotriva lui Dumnezeu şi de huliri, atunci ar trebui ca toţi săracii să hulească pe Dumnezeu. Intru adevăr, însă mulţi tocmai dintre cei mai nevoiaşi decât toţi necontenit aduc lui Dumnezeu laudă şi proslăvire, pe când alţii, care petrec în bogăţie şi prisosinţă, neîncetat Il hulesc. Aşadar aceasta provine nu atât din însăşi firea lucrului, pe cât din propria noastră voie, de la o hotărâre luată mai dinainte.

Uitaţi-vă la Lazăr cel sărac. Chiar cea mai mare sărăcie n-a putut aduce vreo vătămare sufletului său, n-a putut să-l împingă la cârtire asupra lui Dumnezeu. Ce zic eu, sărăcia? Nici chiar de s-ar aduna toate relele putincioase, n-ar putea zgudui sufletul unui om iubitor de Dumnezeu şi înţelept, nici a-l abate de la fapta cea bună. Martor la aceasta este Lazăr, pe când pe de altă parte îmbuibatului celui moleşit şi dezmierdat nu i-a putut ajuta nici bogăţia sa, nici sănătatea, nici bunul trai cel de-a pururi, nici orice alta.

De aceea, iubiţilor, nu mai ziceţi, că sărăcia, boala şi primejdia ne silesc a cârti împotriva lui Dumnezeu şi a-L huli! Nu sărăcia, ci nebunia; nu boala, ci obrăznicia, nu primejdia, ci lipsa de frica lui