Duminica Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca - 5 a Postului Mare: Page 2din3

relele ce ne bântuiesc. De vine vreo ispită, ea ușor se alungă, de se întâmplă pierderea averii, sau altceva ce tulbură sufletul, rugăciunea vindecă și aceasta curând.

Rugăciunea este scăpare contra tristeții, temelia veseliei, pricină de bucurie statornică, mama adevăratei înțelepciuni. Cine se poate ruga cu toată puterea, fie el cel mai sărac om, el totuși va fi cel mai bogat dintre toți; aceluia însă, căruia îi lipsește rugăciunea, de ar ședea chiar pe scaun împărătesc, tot este cel mai sărac dintre toți.

Ahab nu era oare împărat, nu avea el oare aur și argint cu prisosință? Dar fiindcă era lipsit de rugăciune, nu s-a dus el oare să-l caute pe Ilie, pe un om care nu avea locuință, nici altă haină decăt un simplu cojoc? Vezi că Ilie era mai bogat decât Ahab? Că până ce el a vorbit și a rugat ploaia de la Dumnezeu, împăratul cu toată oastea sa, se aflau în mare nevoie.

Aceasta este puterea rugăciunii! Rugăciunea este arma cea mai tare, vistierie care niciodată nu se deșartă, bogație nesecată, liman fără valuri, temelia păcii, rădăcina, izvorul, mama tuturor bunătăților, mai puternică decât o împărăție.

Adeseori domnitori împodobiți cu coroană au zăcut doborăți de friguri, chinuiți de arșița cea arzătoare; doctorii, soțiile, slugile și generalii stăteau împrejurul lor, dar nici meșteșugul doctorilor, nici altceva asemenea, n-a putut să aducă vreo ameliorare a bolnavului.

Atunci venea un om care și-a pus încrederea sa în Dumnezeu, numai se atingea de trupul celui bolnav săvârșind o rugăciune curată și toată boala se îndepărta. Ceea ce nu putuse nici bogăția, nici mulțimea slujitorilor, nici meșteșugul și cercetarea doctorilor, nici mărirea puterii împărătești, foarte adeseori a săvârșit rugăciunea unui singur sărac și nevoiaș.

Așa puterea rugăciunii a stins și puterea focului, precum la cei trei tineri în cuptorul cel înfocat; a domolit turbarea leilor, precum la Daniel, a pus capăt războaielor, a curmat bătăile, a alungat furtunile, a izgonit duhurile cele rele, a deschis porțile cerului, a spart cătușele morții, a alungat bolile, a abătut paguba și nenorocirea, a întărit cetățile cele zguduite, a înlăturat și ridicat pedepsele cele Dumnezeiești și pânditurile cele omenești.

Eu însă vorbesc de rugăciunea care nu zace numai pe buze, ci se ridică din adâncul inimii. Căci precum copacii cei înrădăcinați adânc nu se răstoarnă și nu se smulg nici de înmiitele navaliri ale vijeliei, tocmai pentru că rădăcinile cele înfipte adânc în pământ sunt tari, așa și rugăciunea care se naște din adâncul sufletului se suie cu siguranță la înălțime, pentru că rădăcina sa e tare și nu poate fi răsturnată de nici o furtună a gândurilor. De aceea zice și profetul: „Dintr-un adânc am strigat către Tine, Doamne” (Ps.129, 1). Dar atât mai sus se înalță rugăciunea când iese dintr-o inimă strâmtorată și evlavioasă.

Precum apa când curge pe un câmp șes și se poate lăți pe o mai mare întindere, nu se suie la înălțime, dar când se strânge și se apasă, țâșnește la înălțime mai iute ca săgeata, tot așa și duhul omenesc, când se îndulcește de o eliberare mare, se împrăștie oricum;